etichete prejudecati

Cred ca dacă aș fi fost acum la vârsta copilăriei, probabil aș fi fost diagnosticată cu ADHD și îndopată cu pastile. Dacă mi-ar fi văzut un psiholog de azi, caietele de atunci, 3 pagini scrise, 3 pagini pauză, și cu desene pe lângă scris și măzgălituri, sigur ar fi găsit încă o etichetă și pentru asta, probabil ceva cu angoasă și nevroze.

Profesoara de desen îmi spunea că sunt antitalent și cu tupeu pe deasupra, pentru că nu îmi plăcea să desenez seringi și planete, pentru campanii împotriva drogurilor, pe care să și le expună și pentru care să primească probabil câțiva lei în plus la salariu. Mă frustra să îi povestesc despre ROGVAIV și cum se îmbină culorile.  Asta se învață, nu se simte? O singură dată s-a inversat și eu am luat 10 și toată clasa 4. Dar nu pentru că desenasem, ci pentru că am știut să mint mai bine.

Profesoara de biologie mi-a punctat doar jumate de răspuns când m-a întrebat de glanda pineală și i-am spus că se află în centrul creierului și că se numește al 3-lea ochi, apoi, entuziasmată, am dat să îi vorbesc despre extensia conștiinței. Mi-a răspuns sec: secretă melatonina, stai jos.

Am găsit genialitate în romanțele lui Minulescu și nu în clișeele lui Eminescu. O fi fost Eminescu geniu, dar nu era geniul meu. Iar Minulescu nu era trecut în manual și teza se dădea din Eminescu. Aș fi vorbit ore în șir despre Decembre al lui Bacovia, pe care mi-l cânta mama la chitară când eram mică, dar trebuia Plumb.

La psihologie trebuia să-i recit doamnei temperamentele, mi-a zis că o iau pe arătură și încerc să o fentez că nu știu, când am întrebat-o dacă poate să îmi explice fenomenul deja-vu și dacă e adevărat că sufletul vine cu o memorie afectivă. Mi-a răspuns iritată: aici facem psihologie, nu paranormal. Ha, atunci i-am spus că e colerică. 🙂 Nu-i uit fața. Evident, ca o colerică mi-a dat 5.

Filosofie. Ne tot tâmpea cu o schemă a cunoașterii explicită și implicită. Apoi făceam scurtă la mână definind explicit și implicit. Filosofia nu era cu întrebări? Cu sensul vieții, cu d-ăstea? N-am mai călcat prea des pe la orele ei, descoperisem subiectivismul pe Stumble Upon și fenomenologia. M-am dus croită să îi spun isprava, că am găsit echivalentul ”obiectului pentru conștiință” în fizica cuantică. ”N-ai prea trecut pe la orele mele și acum vrei să te ascult când vrei tu?”. Evident că mi-am pus căștile în urechi și apoi l-a chemat pe tata la școală. Dacă ea nu voia să mă asculte, eu de ce aș fi făcut-o?

Diriginta a vrut să mă mute din clasă, că cică am prea multă personalitate și nu respect profesorii. Niciun diriginte nu mă voia la el în clasă, așa că se pusese problema să mă mut la altă școală. Că o fac de râs și îi stric copiii. Apoi a vorbit cu profesorii să nu mă primească la meditații. Atunci am înțeles că răutatea vine din prostie și că se manifestă indiferent de vârstă. Tot atunci am fost pedepsită de părinți o săptămână, pentru că am jurat că nu îi voi duce flori, deși situația era critică. Cum să îi duc flori? Să o premiez că mă calcă în picioare? Să o încurajez să facă același lucru și cu alții?

Așa s-a desfășurat tot liceul meu, eu puneam întrebări, tata își cerea scuze. Eu reacționam, tata venea și stergea orice răzvrătire a mea cu plocoane și flori pe la directoare. Eu aveam etichete și părinții mi le lipeau și mai bine pe frunte, pentru că veneau de la niște oameni cu studii și experiență, care aveau credibilitate mai mare în fața unui copil. Așa s-a desfășurat adolescența mea, eu aveam dreptate și tot eu plăteam pentru asta. Iar ei îi plăteau să mă accepte în lumea lor. Am urât anii de liceu.

Așa se desfășoară adolescența în sistemul nostru de învățământ, unde suntem învățați să tăcem deși avem de spus, unde suntem învățați să reproducem, nu să gândim, iar dacă e să gândim, să gândim doar până acolo unde nu atingem orgolii. Suntem învățați să fim creativi, dar doar de aici până aici, căci altfel e impertinență. Suntem învățați de mici, instinctiv, să trebuiască să ne urmărim interesul, să pupăm în 3 litere, fix la ora despre morală și etică de la filosofie. Și mai rău, suntem învățați să ne dorim să facem parte dintr-o lume chiar dacă nu ni se potrivește, iar când toată lumea îți spune că ai probleme, dacă n-ai suficientă încredere, ajungi să-i crezi.

Așa omorâm curajul, principiile și potențialul. Așa omorâm oamenii mari. De mici. Cu etichete. Inadaptați, ciudați, impertinenți. Acum mă lupt cu altă etichetă. Bipolaritatea. Dacă atunci când eram mică aș fi avut ADHD, după părerea lor, acum sunt bipolară. Eu zic că sunt femeie. Adică nehotârâtă. Și din când în când, depinde de zilele din lună, isterică. Dar ei știu mai bine, nu?

N-am mai zis ca am momente când nu ies din casă cu zilele, că nu se mai numește introvertism acum, ci depresie. Deci sunt și depresivă, dacă vreți. Nu se mai acceptă că mai trebuie să stai și singur cu tine, ca să știi ce vrei de la ceilalți (ce lux!), se numește că ești sociopat. Iar dacă vrei să fii normal, trebuie pastile.

Comentarii

comentarii

Written by Andra FaraZahar
Din suflet mi-am făcut stilou, iar din scrum cerneală. Din orice scrum, dar nu de zahăr. Fără îndulcitori, fără conservanţi vi le spun verde în suflet. De mă vei vrea, de ma vei urî sau mă vei devora, fă-o cu înverșunare, oricum niciunul nu știm care cine suntem.