397d577b65acf935408d93e0d2a607cc

Liniștea nu înseamnă tăcerea vorbelor. Nu o găsești dacă închizi geamul și tragi draperiile, nu o găsești nici daca îți inchizi telefonul și arunci cu el pe canapea printr-o mișcare menită să te elibereze, nu e nici după zgomotul care se aude după ce telefonul sare din lovitură și cade jos. Nu e, tot te vei așeza cu coatele pe genunchi și tâmplele între palme cautând disperat si strângând din dinți, liniștea, deși tăcerea e asurzitoare. Nu o găsești nici în nopțile lungi și mute când te uiți pe tavan și încerci să legi două umbre, nici când te sprijini cu mainile de chiuvetă și îți privești ochii în oglindă- te va neliniști gândul că ai uitat de mult să îi privești pe ei, pe tine, sa îți privești în suflet. Nu o găsești nici în carte, în cărțile începute și neterminate, neterminate pentru că nu ți-au oferit liniște, și ai început o alta și o alta și ai strâmbat din nas și s-au adunat maldăr pe noptieră, așa cum de multe ori ai pornit în începuturi care n-au apucat să sfârșească, neîncepute începuturi cu necunoscuti cunoscuti, cu oameni pe care n-ai avut răbdare să îi cunoști pentru că nu ți-au oferit ce tu cautai: liniștea. Și ei, la fel ca și cărțile așteaptă să-i termini, sa-i citești, sa-i răsfoiești, să te încânte, să te plimbe departe de realitate, să le atingi paginile, să le pătrunzi sensul sau măcar să-i pui la loc de unde i-ai luat. Și e o dezordine cu cărți și oameni și e un mic haos care te neliniștește iar ție tot ce îți trebuie e cineva căruia sa îi trebuiască haosul tău fără să pună întrebări despre el.  Cineva care să se hrănească cu neliniștea ta și sa ofere liniște fără să tacă, fără sa se închidă, fără ca măcar să i-o ceri. Ți-ar trebui cineva asemenea unui străin. Ah, un străin. Mă simt așa confortabil în fața strainilor. Un străin mi-ar trebui, să-i pot spune cele mai mari secrete ale mele. M-aș dezbrăca, în fața lui, de toate barierele și aș umbla goala prin mintea lui de o mie de ori dacă aș ști că rămâne străin și n-ar încerca să mi se apropie. Mi-ar trebui nepăsarea lui, a străinului, lipsa intenției de a-și calcula următoarea mișcare, naturalețea cu care am sta undeva, pe o bordura, relaxați ca doi oameni care nu s-ar mai întâlni vreodată, și ne-am trânti toate problemele, toate neîmplinirile, toate emoțiile netrăite și toate dorințele îngropate. Să pot să rostesc numele dobitocului care m-a adus acolo, în fața străinului și să o fac fără să îmi pese, că oricum nu l-ar cunoaște. Să trag absentă din țigară și să-l ascult vorbind despre nemernica aia care a plecat pe urmele unui alt străin.

Mi-aș dori un străin să-l am ani mulți, să fie acolo fără sa-mi devină prieten, fără sa-mi dea sfaturi, fara să-mi spună lucruri care sa fie „spre binele meu”. Să privească viețile noastre desfășurandu-se și să nu tragă nicio concluzie, să ne plimbam prin trecut împreună, eu prin al meu, el prin al lui, dar separat, să nu le amestecăm. Să învăț de la el, să învețe de la mine dar să nu ne învătăm unul pe altul. Să ne îmbrățișăm pentru că avem nevoie de îmbrățișări și nu de îmbrațișările noastre, să pot să mă desfășor în cel mai nebunesc mod posibil și singura lui reacție să fie o clipire și-un „e rândul meu”. Să-i spun străinului meu că nermernica lui a fost de fapt naivă, că liniștea pe care a găsit-o în nepăsarea străinului ei va dura până la momentul trist în care se vor cunoaște? Că biata de ea se va întoarce mai neliniștită decât era atunci când o căuta? Să-i spun s-o ierte, că n-a știut că aleargă după himere?  Nu, îi voi spune ei că o înțeleg, că și eu aș rătăci o viață întreagă cu un străin, dar  ar fi trebuit să știe că străinii nu rămân, ori nu rămân străini ori nu rămân deloc; că în momentul în care îl va cunoaște, îl va cunoaște așa cum e el și nu cum și-ar fi dorit ea să fie, nu așa cum l-a cunoscut când era străin; că de multe ori, oamenii care ajung să se cunoască după ce trece începutul, ajung să fie mai străini decât au fost și că, și mai important, la fel de străini s-ar putea să fi devenit cei pe care i-am lăsat în urmă.

Of, aș rătăci o viață întreagă cu un străin, dar cum străinii nu rămân străini ori nu rămân deloc, mă voi întoarce sfârșită la cel pe care îl iubesc, de unde nici n-am apucat să plec, de fapt.

 

Comentarii

comentarii

Written by Andra FaraZahar
Din suflet mi-am făcut stilou, iar din scrum cerneală. Din orice scrum, dar nu de zahăr. Fără îndulcitori, fără conservanţi vi le spun verde în suflet. De mă vei vrea, de ma vei urî sau mă vei devora, fă-o cu înverșunare, oricum niciunul nu știm care cine suntem.