Un om care m-a citit mi-a spus că scriu ieftin prin faptul că nu citez sau nu trimit la autori mari. Mi-a trântit și-un citat din Voltaire peste ochi. Hai să îți spun eu, dragule., de ce nu fac asta. Ce rost își mai are Voltaire în societatea noastră, unde negura sufletului e mai densă decât în Evul Mediu, unde nicio altă “epoca a luminilor”, de-ar mai veni, n-ar mai scoate petele superficialității pe care am adoptat-o ca stil de viață odată cu dietele și body-building-ul. Ce caut eu să citez din oameni din vremea cărora femeia știa să intrige prin cuvinte, din vremea în care singura parte dezgolită erau umerii, iar mărimea sânilor era invers proportionala cu feminitatea, din vremea în care pielea albă era trăsătură nobilă, în care bărbatul trebuia să o merite toată pentru a-i vedea părul despletit? Ce caut eu să citez din oameni din vremea cărora bărbatul îi cerea un dans, iar pe următoul avea dreptul să i-l ceară doar dacă ea îi returna batista? Ce caut eu să citez din oameni în vremea cărora bărbatul știa unde sunt trasate liniile manierelor și cu ele trasate știa să seducă. Și de ce știa? Pentru că femeia trebuia cucerită, pentru că altfel nu obținea nimic și trebuia cucerită cu hainele pe ea, cu cărțile în bibliotecă și cu familia ei lângă.

Unde în societatea noastră se mai potrivește vreunul, unde când esteticul nu mai există fără operații, când „evenimentele” nu mai există fără networking, când filmul nu e film, de fapt e sex, când „moda” înseamnă lipsa hainelor, când bărbatul întâi verifică dacă merită să investească într-un cadou? Unde, când bărbații doar pretind că vor femei cuminți și ascultătoare și îi iau nădragii târâș când li se joacă vreuna cu orgoliul lor? Unde, când se căsătoresc în ideea că pot să divorțeze oricând, iar ”familia” o mai găsești, așa cum era ea, doar printre oamenii neșcoliți și neșlefuiți de societate, pentru că au fost ocupați să supraviețuiască? Ce caut eu să scriu vorbele unor oameni care nu trăiesc viețile noastre de acum și care sigur nu și-ar dori să fie aici acum? Ce caut sa scriu vorbele unor oameni care n-au trăit viața mea?.

Cui îi trebuie cultura mea generală, cui i-ar folosi aroganța de a însira-o pe timpul lor? Nu fac niciun fel de enciclopedie aici. Nu sunt feministă, sunt femeie și scriu cu sufletul unei femei, pe care societatea o obligă să fie jumate bărbat, trăgând de femei să își păstreze feminitatea și de bărbați să le-o respecte. Nu sunt bloggeriță și mă enervează teribil că ne dispar încet dar sigur, scrisul de mână și feminitatea. Mă enervează teribil că femeia nu mai știe să își poarte parfumul, ci parfumul o poartă pe ea, că ceea ce ar trebui să îi completeze personalitatea și să intrige, ceea ce ar trebui să fie un deget imaginar care te cheamă viclean, s-a transformat într-o grenadă lacrimogenă. Mă enervează îngrozitor că se pierde, femeia se pierde în oglinda deformată a societății și pentru că e o competiție și nu e loc pentru toată lumea la loc de cinste în oglinda asta, își pun în plus ce nu le trebuie și își scot ce le-ar trebui pe viitor, își otrăvesc sufletele cu nevoia de apreciere dusă la extrem, își umplu golurile, în care societatea a săpat cu neîncredere, cu mijloace pe care tot societatea le-a pus la dispoziție și pe care mijloace tot societatea le cere bani. Mi-e ciudă pe ele că sunt sadice cu ele însele și se pierd în ambalaj, mi-e ciudă că aleargă pe mese de operații ca și cum ar fi bolnave, mi-e ciudă pe lopețile lor de unghii, mi-e ciudă pe sprâncenele jumulite și desenate mai apoi ca la bolnavii în metastază, mi-e ciudă că nu își poartă hainele care le-ar face frumoase și trag pe ele tot felul de trențe despre care le-a spus cineva că sunt frumoase și apoi aruncă timp și resurse și energie pe la oameni să le ajute să li se potrivească hainele.

De ce nu mai știi femeie să te privești în oglinda ta de acasă, să te privești în ochi și să vezi câtă frumusețe zace în tine? De ce nu mai știi, femeie, că dacă dai mai puțin ai mai mult, și tu și celelalte femei? De ce nu mai știi femeie să investești în tine ce nu ți-ar putea lua nimeni vreodată? De ce te încăpățânezi, femeie, să devii o bucată de carne în vitrină? De ce, femeie, că nici tu nu îți dorești să le fii mijloc, tu vrei iubire, vrei suflet, știi și tu că asta vrei. Cum să nu plece el, femeie, când ce ai tu au toate care au făcut la viața lor 10 mii de euro și apoi și i-au îndesat pe ici pe colo? De ce nu mai știi, femeie, să sugerezi doar? De ce nu mai știi să ceri ce e al tău și ți se cuvine, adică respectul? De ce îi inveți prost? Unde îți e eleganța, unde îți sunt gesturile? Mai știi să te miști ca un fulg, să mânânci ca și cum ai mesteca secrete, să bei ca și cum nu ți-ar fi sete? Mai știi că nu ai voie să deranjezi, să deranjezi prin râs, prin culori stridente, prin machiaj de seară în toiul zilei? Mai știi să bei fără să cazi sub masă și să te care te miri ce bărbați, să atingă părți din tine ce nu li se cuvin?

Nu mai știi să te iubești femeie, nu mai știi să fii femeie…

Comentarii

comentarii

Written by Andra FaraZahar
Din suflet mi-am făcut stilou, iar din scrum cerneală. Din orice scrum, dar nu de zahăr. Fără îndulcitori, fără conservanţi vi le spun verde în suflet. De mă vei vrea, de ma vei urî sau mă vei devora, fă-o cu înverșunare, oricum niciunul nu știm care cine suntem.