Andra.FaraZahar

Trebuie să…/Nu trebuie să…/N-ai făcut când a trebuit…/Nu faci ce trebuie…

Unde se încadrează trebuie în paradoxul ăsta numit viata? Unde, când tineri fiind, suntem ocupați sa „trăim clipa”  și după ce am înaintat în vârstă nu mai avem curaj să ne asumăm riscuri de moment? Unde, când, teoretic, tineri fiind, ar trebui sa facem ce trebuie pentru mai târziu și spre bătrânețe ne-ar trebui inconștiența din tinerețe? De ce ne mai trebuie acest „trebuie” dacă legea firii însăși nu se raportează la ce trebuie?

Fiecare om are drumul lui, pe care nu îl poate păcăli la nesfârșit, iar ce „TREBUIE”  este de fapt o ocolire. Indiferent de ce trebuie sau ce ar fi trebuit, cumva, sufletul ne va trage în direcția care nu trebuia cândva, care nu ne-a trebuit ori pentru că n-am știut să ne răspundem nouă înșine ori pentru că n-am știut să întoarcem spatele celor care erau siguri ce ne trebuie nouă și am ajuns să le trebuim noi lor.  Din păcate,  pentru unii se întâmplă mult prea târziu,  prea târziu să-și mai permită să își asume riscuri sau prea devreme, pentru unii, să conștientizeze.

Admir oamenii cu ani mulți, suficient de mulți cât să-și fi dat seama ce trebuie, care au avut curaj sa întoarcă și să schimbe drumul, dar îi admir mai mult pe aceia care au avut curajul deși n-au avut anii, îi admir mai mult pe aceia care, în vâltoarea tinereții,  și-au aplecat urechea asupra sufletului lor și-au întors-o neamurilor, mamă, tată, mătuși  fiecare cu câte o diplomă în ce trebuie. Îi admir mai mult pe cei care și-au scutit ani din viață de frustrări și neîmpliniri și care și-au scutit și copiii de la a îndeplini visurile nerealizate  ale  părinților, îi admir pe cei pe care prietenii i-au urmat și nu invers. Admir oamenii care au fost surzi în fața celor care le-au predicat despre ce trebuie, oamenii care au fost orbi în fața celor care le arătau cum trebuie legate șiretele vieții lor; pe aceia care nu oferă sfaturi ci vorbesc despre viețile lor, pe aceia care vorbesc la persoana I și despre ce n-a trebuit și o fac cu zâmbetul pe buze; pe aceia cărora nu le-a trebuit talismane norocoase de care să tragă cu dinții și nici persoane și nici promisiuni, ci și-au făcut din oglindă talisman, au întrebat cu ochii și și-au răspuns cu sufletul. Și cred cu înverșunare că aceștia sunt oamenii cărora nu le trebuie să muște alți oameni, pentru că sunt buni în ce fac și știu că nimeni nu le poate lua asta, cred că ei sunt oamenii care vor crește copii sănătoși sufletește și sunt oamenii din care înveți nu care te învață.

 

 

 

 

 

Comentarii

comentarii

Written by Andra FaraZahar
Din suflet mi-am făcut stilou, iar din scrum cerneală. Din orice scrum, dar nu de zahăr. Fără îndulcitori, fără conservanţi vi le spun verde în suflet. De mă vei vrea, de ma vei urî sau mă vei devora, fă-o cu înverșunare, oricum niciunul nu știm care cine suntem.