La masă cu o femeie frumoasă

-Ești frumoasă. spuse el cu o neîncredere ușor vizibilă, dar evidentă pentru o femeie în ochii căreia s-au reflectat destui bărbați.

Ea tăcu. Era frumoasă într-adevăr. Îl privea cu un zâmbet ironic în colțul gurii. Erau la început, încercau să se cunoască:

-Mulțumesc. răspunse ea plictisită, dar rămânând politicoasă. Își dădu părul după ureche, cu un gest natural, privind în jos, trădând o formă de dezamăgire pe chip. Îl privea resemnată, sprijinindu-se pe brațe, cu coatele în afara mesei și palmele împreunate, aplecată către el. I-a zâmbit ca și cum nu-și mai aveau rost cuvintele. Ca și cum el n-ar fi înțeles niciodată. Era a nu știu câta oară când auzea asta, însă de data aceasta s-a hotărât să-i spună, cu riscul de a vorbi în gol.

– Nu vreau să-mi spui că sunt frumoasă. Nu îmi place să fiu frumoasă. Despre frumusețe n-am avut nicicând o părere strălucită, căci e comună. Îi e dată femeii, e ca și cum i-ai spune unui cerc că e rotund. Și ea și cercul știu asta, e în natura lor.

Nu prevăzuse asta. Credea că femeilor le place să fie complimentate. Nu înțelegea, privea confuz și totodată uimit de cât de frumos i se așeza resemnarea pe chip. Simțea că a greșit, însă nu știa unde. O simțea tristă, dar nu îi vedea tristețea. A simțit-o, atunci, demnă. O demnitate care se transpunea în eleganță. Ea a continuat:

-Nu-mi spune că sunt frumoasă, căci nu voi roși în obraji și nici prea tare nu mă va atinge. Prea ușor spus, prea la îndemâna oricui acest „ești frumoasă”. Până și „afară plouă” e mai puțin previzibil decât acest leneș compliment, în gura unui bărbat ce crede că i se cuvine această frumusețe. Prea lesne concluzionat, prea ușor întrezărit, prea neatentă formă de a privi o femeie frumoasă. O femeie frumoasă merită atenție în cele mai fine detalii.

Uimirea creștea. Vorbea despre frumusețe cu atâta naturalețe, pe un ton constant și cald, încât chiar n-ai fi crezut că știe că e frumoasă, dacă n-ar fi zis cu gura ei. Îl privea cu zâmbet și cu căldură. Ar fi catalogat-o arogantă, dar nu putea, căci sufletul îi era modest, atitudinea îi era cuminte, doar vorbele dojeneau. Era pentru prima dată când adevărul nu îl deranja. I-ar fi plăcut să se certe cu femeia asta ore în șir, zile, vieți.

-Ce altceva ți-ar fi plăcut să spun? a întrebat cu nerăbdare să o audă din nou vorbind.

-Nu vreau să îmi spui ce-mi place, nu vreau nici măcar să spui. O femeie înțelege, dacă a ajuns să fie femeie. Vreau să mă privești cu efort, vreau să mă privești gândind. Nu vreau să-ți fiu frumoasă, vreau să-ți fiu interesantă, să mă privești cu întrebări retorice, să-ți fie greu să mă definești într-un cuvânt. Nu vreau să fiu „frumoasă”, vreau să-ți fiu amestec de emoții, nedefinite gusturi.

Descria întocmai ce se petrecea în el. Iar ea reușise. Nu o mai privea ca pe o femeie frumoasă, tâmp și cu fâstâceală, o privea așa cum trebuie privită orice femeie frumoasă , ca pe o piesă de artă.

-Știu că sunt frumoasă. Tocmai de aceea m-aș fi bucurat mai tare să-mi spui că sunt simplă. E complicat să găsești frumusețe în simplitate, cere bun gust și modestie. Atunci aș fi zâmbit. M-aș fi bucurat mai tare să-mi spui că sunt vampă, aș fi înțeles că am trezit în tine întrigă. Mi-ar fi plăcut mai tare să îmi enumeri defectele, aș fi găsit în tine curaj și fire analitică și-aș fi zâmbit. Dar să-mi spui că sunt frumoasă? Frumusețea nu se datorează mie, de ce să vorbim despre lucruri ce nu țin de noi? „Frumoasă” e pentru oamenii leneși în gândire, în trăire, doar dacă nu e spus pe timp de mângâiere, cu mână tremurândă și ochi umezi de iubire zvârcolindă. Abia atunci mi-aș dori să-mi spui că sunt frumoasă, abia atunci te-aș crede că îți arăt frumusețe, căci tu o vei fi pus în mine.

– Nici nu știi cât de tare mă bucur că ți-am spus că ești frumoasă!

În el se petreceau lucruri pentru care nicio limbă vorbită a lumii noastre nu ar fi avut cuvinte. Calmul și detașarea ei mângâiau, în timp ce tristețea ce o citise în spatele demnității, îl speria. Și nu pentru că n-ar fi fost în stare să repare ce alții au atins cu mâini murdare, căci se simțea mai pregătit ca oricând, ci faptul că ea nu l-ar fi lăsat să pătrundă, cu atât mai puțin acum. Și totuși, s-a încumetat:

-Știi, cu teamă și liniște, totodată, aș vrea să te întreb,de ce te-ai întristat?

– Pentru că îmi placi.

– Nu înțeleg.

– Pentru că îmi placi și pentru că înțelegi. Pentru că înțelegi că o femeie frumoasă care nu e doar frumoasă, trebuie privită ca o piesă de artă, iar o piesă de artă, în ochiul unui cunoscător, nu va primi niciodată mai puțină atenție decât i se cuvine, căci altfel, cel ce o privește se amăgește pe sine că poate simți arta. Altfel, cel ce stă în fața ei, nu își merită locul. Dar eu, acum, trebuie să plec.

-Cum să pleci, de ce?

Nu mai înțelegea nimic din femeia asta, cum să plece? Acum?

– Pentru că să înțelegi nu e suficient, trebuie să și ții minte. O femeie frumoasă nu va fi niciodată pe deplin frumoasă dacă îi lipsește eleganța din gândire. O femeie frumoasă pe de-a-ntregul este femeia care seduce cu tâlc și se și duce la fel. Astăzi am fost frumoasă, mâine îți voi fi amintire, iar când vei fi lângă o femeie frumoasă îți voi fi lecție. Iar pentru că-mi înțelegi acum tristețea, te rog să nu încerci să mă oprești.

– Dar spune-mi măcar unde vrei să te las, cum să pleci singură? s-a ridicat confuz.

– Te-am rugat! Cu bine! a spus pe un ton ferm și-un gest scurt în semn că se descurcă mai bine decât crede, cu demninitate, așa cum face orice femeie care încearcă să se îmbărbăteze pe ea când pleacă.

A plâns până acasă, dar așa se educă bărbații, prin lipsă.

 

_________________________

Dacă îți plac articolele mele, este posibil să îți placă și cartea mea Nemernici Necesari pe care o poți comanda aici.