P. îmi punea în suflet entuziasmul ăla adolescentin, cu glume nesimțit de bune, de fapt erau glume proaste făcute bine. Așa cum fac oamenii inteligenți. P. ridica orice barieră, anula orice formalitate, orice moment oricât de rău îl transforma scurt în povestea la care oamenii se țin cu mâinile de burtă când o aud. Aveam parte cu el de o libertate fără margini, atât de mare încât mă constrângea. Nu el, ci libertatea pe care mi-o oferea. Mă împingea de la spate să îi spun orice, oricând și fie râdeam împreună, fie îmi spunea scurt: ești proastă! Și o spunea cu un ton ca și cum „unde dracului te-am găsit?” și continua cu o grimasă ca și cum „dar ești proasta mea” și apoi începea și îmi enumera motivele pentru care n-ar mai trebui să fiu proastă niciodată, subliniind indirect că de fapt nu sunt.

Vedea în mine lucruri de care nu avusesem habar vreodată că există. Mă lăsa să mă desfășor în cele mai tâmpite feluri și mă adora pentru asta. Mă asculta plângându-mă de nimicuri existențiale ale femeilor, mă mângâia cu încurajări și mă ridica din cele mai adânc înrădăcinate „nu pot-uri”. Punea ordine în haosul din mine, fără să-l schimbe, poate chiar fără să vrea. Și culmea, o făcea fără ca măcar să fie lângă mine și se pricepea al dracului. Se pricepea al dracului de bine să aibă încredere în mine. Nu aveam eu încredere în mine câtă așeza el. Era bărbatul care îți săruta omoplații și îți spunea că știe că de-ar fi să-i întorci spatele vreodată, va fi pentru că de acolo vor crește aripi și nu va mișca vreun deget să le frângă vreodată. Iar când iubirea-i era prea pură chiar și pentru cât poate să ducă un suflet de femeie, stergea cu un gest natural și protectiv lacrimile din colțul ochiului, deși ele nici nu apucaseră să cadă, spunând:  Nu mai plânge. Astea-s detalii.

Mă proteja într-atât cât să nu mă simt lipsită de putere și de multe ori de la distanță, cât să nu cred vreodată că eu nu aș putea vreodată să mă descurc singură. Nu mă lăsa să îi mulțumesc sau să îl laud în vreun fel pentru asta. Avea mai multă stăpânire de sine și înțelepciune decât mulți bărbați cu ani grămadă peste el. Știa cât valorează, dar îmi spunea deseori că merit mai mult deși nu am citit niciodată frică în ochii lui, iar asta mă făcea să îl strâng și mai tare în suflet. Era cu mult peste ce aș fi gândit vreodată că merit, dar nu a luat niciodată asta ca pe o garanție, deși i-o spuneam des.

Era acel cel mai bun prieten cu care ai zgudui patul zile în șir, zile pentru care îți dorești inundații și drumuri blocate de zăpadă și furtuni care să acopere orașul. Lângă care îți dorești să te trezești și să îi faci o farsă sau să te urci pe el și să îi trântești o pernă peste față și apoi să râzi de fața lui nedumerită. Iar el să te mobilizeze din două mișcări, să te țină acolo și să se prefacă în continuare că doarme, chiar dacă tu atârnai jumate pe lângă pat țipând și râzând. Era acel om lângă care ai crește copii cu zâmbetul pe buze mereu, oricât de tare ar plânge noaptea. Care îți lua aspiratorul din mână și ar zice: Hai! Bâști de aici! Și tu întrebi din reflex unde și el, serios: Nu știu, găsești tu. N-ai creme de întins pe față, unghii de pilit sau ceva? Hai, ieși!

Era bărbatul lângă care nu îți trebuie lucruri multe, nu îți trebuie mai mult de o cameră foto să faci amintiri și zile multe lângă el. Lângă care nu îți trebuie decât timp. Era omul cu care aș fi văzut de mână lumea toată, pentru felul frumos în care vedea el lumea și cum punea cuvinte în mine. Lângă care ai crește frumos pentru că ați crește împreună râzând și trăind din plin. Era genul de bărbat care te făcea frumoasă și nu te făceai tu frumoasă pentru el.

În timp ce alți bărbați „promiteau” siguranță, P. „promitea” iubire, cu alinturi fraiere, departe de cum se alintă oamenii normali, cu luare de nas și surprize tâmpite. Tâmpite în sensul drăguț. Iar în același timp era definiția mea pentru dorință. Dar nu m-a asigurat niciodată de nimic și a fost corect așa, dar mi-aș fi dorit să nu fie. Mi-aș fi dorit, ca o femeie ce sunt, să-mi spună că o să fie bine. Că așa e ea femeia, când e prea bine se gândește că de ce e așa, că e prea frumos să fie adevărat și începe să lovească speriată. Și, deși era magic ce se întâmpla, amândoi eram la început de drum în viață. Și mai apoi… la început de drumuri diferite, căci soarta începuse să arate că avea alte planuri cu noi, iar  el, așa cum spusese, n-a mișcat niciun deget atunci când ea, speriată, a întors spatele din nesiguranță.

Dar poate de pe drumuri diferite ne vom întâlni la punctul în care vom povesti nepoților despre noi. Despre noi cum am fost sau despre noi cum n-am fost și ne-am fi dorit să fim toată viața. Sper, doar, să nu fiu eu ultima care povestește. Cu bine, P.

Comentarii

comentarii

Written by Andra FaraZahar
Din suflet mi-am făcut stilou, iar din scrum cerneală. Din orice scrum, dar nu de zahăr. Fără îndulcitori, fără conservanţi vi le spun verde în suflet. De mă vei vrea, de ma vei urî sau mă vei devora, fă-o cu înverșunare, oricum niciunul nu știm care cine suntem.