Noi nu ne mai vorbim. Și poate au trecut luni de când am amuțit, dar ne încăpățânăm. Ne încăpățânăm de nici semnele nu le mai vedem, tragem de-un ceva pe care nu-l mai avem. Stăm muți într-o relație în care sufletele ne dau coate să le eliberăm.

Mai știi câte îmi spuneai fără să-mi vorbești? Mai știi câte știam că ai să-mi spui fără să apuci să le rostești? Credeam că ne-am vorbit cu viețile, credeam că exista un dialect al nostru care a trecut prin secole, o limbă moartă, vorbită doar de noi și înviată în clipa în care ochii ni s-au regăsit.

Unde ne-au murit cuvintele? Când ni s-au rătăcit silabele? Mai știi poeziile ce mi le șopteai în suflet, pe tăcute, doar cu mâinile? Cu mâinile când mi le treceai prin păr și le întindeai să îmi așez cuminte obrazul în palme.  A curs cerneală de iubire pe trupurile noastre, îți purtam jurămintele pe piele, scrise cu buricele degetelor în nopți pline de noi. Frumos condei, frumos îmi vorbeai tăcând, frumos îți tăceam iubind.  Acum suntem goi și muți. Eu goală de tine, tu străin de mine. Eu îți vorbesc, tu nu mă auzi, vorbim împreună și ne înțelegem separat.

Noi nu ne mai vorbim, deși urlăm. Nu ne mai vorbim, nu mai avem timp, suntem ocupați să stricăm. Am uitat și abia ne mai uităm unul la celălalt, deși ochi în ochi ne reproșăm. Când ne-a murit privirea? Când am uitam în sufletul nostru să ne uităm?

Unde oare își avea sediul vorbirea noastră și ce zdruncinătură l-a scurtcircuitat? Ne-au murit trăirile sufocate de mâna orgoliilor, iar sufletele noastre înghit în sec. Șoaptele le sunt prea mici, pentru doi amnezici surdo-muți, ce au îmbrățișat prea tare niște ambiții, acum mult prea mari pentru a le mai reduce la tăcere. Fericiți n-o să mai fim, ni se duelează egoismul, ni se înjunghie orgoliile, ni s-au luat la trântă ambițiile.

E groaznică tăcerea, surdule, e asurzitoare liniștea dintre doi oameni care-și urlă plecarea… Noi nu ne mai vedem, noi nu ne mai vorbim, hai să ne vedem de drum și poate așa o să învățăm iar să ne privim…

Comentarii

comentarii

Written by Andra FaraZahar
Din suflet mi-am făcut stilou, iar din scrum cerneală. Din orice scrum, dar nu de zahăr. Fără îndulcitori, fără conservanţi vi le spun verde în suflet. De mă vei vrea, de ma vei urî sau mă vei devora, fă-o cu înverșunare, oricum niciunul nu știm care cine suntem.