Naiv gând acela să vrei să cunoști o femeie! O femeie nu o poți cunoaște niciodată…

Astăzi, Cristi mi-a spus că își dorește să mă cunoască. De fapt, Cristi, insistă să mă cunoască. Nu pot publica ce mi-a scris Cristi, nu e dreptul meu, dar veți înțelege din ce i-am răspuns. I-am spus așa:

O femeie, Cristi, nu e niciodată ce crede bărbatul că e, nici atunci când o vede, cu atât mai puțin când o citește. O femeie, Cristi, e ea doar atunci când se îmbrățișează singură, atunci când se privește în ochi în oglindă dimineața, atunci când își piaptănă parul și-și numără amintirile, atunci când privește pe geamul casei în care a copilărit și dă perdeaua cu mâna, absentă. Atunci când întreabă stelele, când își udă florile, când schimbă lenjeria de pat sau când își bea cafeaua singură. În rest, Cristi, e ce ar vrea bărbatul să fie sau ce a învățat-o societatea. Și știi de ce, Cristi? Pentru că ața cu care sunt cusute bucățile din sufletul unei femei, nu poate fi văzută decât de alt suflet de femeie. Nu sunt cine crezi tu că sunt, Cristi, căci cu sufletul nu îți mai permiți să defilezi la vedere, iar de m-ai cunoaște, n-aș vrea să te dezamăgesc atunci când vei întâlni o femeie puternică și cu un zâmbet mare.

Femeia e ca marea, Cristi, nu le vei putea cunoaște niciodată, iar misterul e periculos, pentru că nu știi niciodată ce te așteaptă după perdeaua lui. N-aș vrea să te dezamăgesc, Cristi.

Femeia, la fel ca marea, îți pune geamandura suficient de departe de mal, cât să îți ajungă atât cât îți dă ea și cât să te poți întoarce, dar suficient de aproape cât să îți dorești mai mult. Și mai e ceva ce îți oferă: libertatea să alegi dacă vrei să treci de geamandura sufletului ei sau să te oprești acolo. Îți oferă libertate într-un mod crud și nemilos, pentru că s-ar putea să nu te descurci, Cristi, cu ce e dincolo de mister, s-ar putea să nu te poți întoarce sau nu întreg, s-ar putea să te pierzi în sufletul ei de femeie. De ce crud și nemilos? Pentru că ți-ai făcut-o cu mâna ta.

Femeia nu trebuie căutată să fie înțeleasă, pentru că în fața femeii, ca și în fața mării, vei înțelege doar ce îți va permite vârsta sau experiența să înțelegi și niciodată pe deplin. Când privești marea de sus, nu îi vezi adâncurile, iar de ești la adancime, gura de aer ți se va părea aproape. La fel și femeia, Cristi, îți zâmbește de afară, însă pe măsură ce înaintezi în sufletul ei, să știi că drumul înapoi e mai lung decât pare. Din cauza asta, Cristi, trebuie să fii sigur că poți să suporți presiunea și nu doar pentru că e palpitant misterul.

Femeia, ca și marea, e alta de fiecare dată și o redescoperi în felul tău, nu în felul ei. Tot ca marea, are în adâncurile sufletului ei, perle ce lucesc in întuneric și epave deopotrivă. De aceea femeia trebuie sa o lași să fie femeie, ca să nu fie furtună, asta însemnând să iei atât cât îți dă. Ea nu are puterea să te împiedice să treci de geamandură, dar dacă simte că răscolești părți ale sufletului ei ce nu țin de tine, va mătura nisipul cu tine, Cristi, atunci când îți va fi pluta mai dragă îți va lovi un val peste față când nici n-ai apucat să tragi aer în piept.

Așa începe furtuna, Cristi, când te dezbraci de sfaturi, arunci cu rațiunea de nisip și te ambiționezi că poți sau că ți se cuvine. Niciun secret de suflet de femeie nu i se cuvine vreunui bărbat, nici măcar celui care l-a pus acolo. Bărbatul, Cristi, trebuie să se ambiționeze în orice altceva dar nu în sondarea sufletului unei femei, căci de va pătrunde acolo, nu va ști ce să facă. Nu sunt ale tale, Cristi, nu sunt urmele tale și nu e drept să calci acolo. Nu e drept să răscolești adâncuri pe care ea s-a chinuit ani să le așeze.

Știi cum se răzbună femeia? Tot ca marea: te intrigă, te ademenește, te răcorește, te îmbrățișează, îți șterge lacrimile și îți creează senzația de libertate. Îți fură poziția, te poartă cu ea, iar tu îți vei fi dat seama abia când ai părăsit marea că, atunci când ai intrat, ai lăsat niște oameni la mal și când ai ieșit, ai ieșit printre străini și alte locuri, că ai intrat zâmbind și ai ieșit cu suficientă energie doar cât să mai respiri… Știi cum se răzbună femeia, Cristi? Ca marea: se lasă dominată pentru că doar așa te poate domina.

Femeia, la fel ca marea, Cristi, nu tace pentru mult timp, doar până la furtună. Las-o să tacă, înseamnă că își vorbește ei și adâncurilor ei. Poate tace pentru că nu există cuvinte în fața mării ei de sentimente sau nu există cuvinte în fața mării tale de întrebări sau poate , pur și simplu, pentru că niciun răspuns de femeie n-ar mulțumi, oricum, o întrebare de bărbat. Dacă femeia tace, trebuie să pleci urechea și să asculți, pentru că, așa cum tace la suprafață, la fel de tăcută își retrage valurile în larg și nu te anunță, Cristi.

Adâncurile sufletului unei femei, Cristi, sunt misterios de frumoase, pline de sens și de esență, tocmai pentru că nu le sunt date bărbaților. Femeia, Cristi, te învață ca marea: pe cât de tăcut, pe atât de asurzitor și pe cât de zgomotos pe atât de vag. Trebuie doar să stai în fața ei, să îi simți necunoscutul și să îl lași să fie acolo.

Femeile, Cristi, n-au trecut, au doar prezent și viitor și asta pentru că, dacă ele nu își înțeleg pe deplin trecutul, voi bărbații, cu siguranță nu aveți puterea de a-l înțelege. În adâncurile sufletului ei, zac epave pe care nu vei apuca niciodată să le cunoști, să le atingi, iar ca să afli cum au ajuns acolo, există o singură cale: să le urmezi. Cimitir de zâmbete înecate e sufletul unei femei, Cristi, și propriul cimitir de așteptări ce bântuie, în valuri, la suprafață. Iar pe lângă morminte, Cristi, pășești tăcut cu capul plecat..

Naiv gând acela să vrei să cunoști o femeie! O femeie nu o poți cunoaște niciodată, Cristi…

Comentarii

comentarii

Written by Andra FaraZahar
Din suflet mi-am făcut stilou, iar din scrum cerneală. Din orice scrum, dar nu de zahăr. Fără îndulcitori, fără conservanţi vi le spun verde în suflet. De mă vei vrea, de ma vei urî sau mă vei devora, fă-o cu înverșunare, oricum niciunul nu știm care cine suntem.