fericirea nu e un loc cu o adresa

Uităm. Uităm ce ne-ar trebui și uităm să ne amintim cine suntem. Ne uităm sufletele și le lăsăm să ni se uite neputincioase unele la altele.  Ne privim iubirea cum pășește ca un cal împiedicat pe pavelele egoismului. Ar da ea să facă pași mai mari, să o ia pe cărări de suflet, dar ne-am gândit noi să nu ne fugă, să nu ne lase cu mâna la inimă, să nu gândescă ea, nemernica, mai mult ca noi. Ne-am gândit, ironic, să nu ni se sperie, negândind că suntem mai speriați ca ea. Uitând că frica anulează iubirea, uitând că ne ferim de iubire, ferindu-ne să nu ne fugă. Și uite așa ne ținem de mână pe drum de viață și ne mai împiedicăm din când în când de câte un orgoliu, de câte o aroganță, de câte-un ciot-două de neîncredere. Dar noroc că ne e iubirea aproape, avem control asupra ei. Șontâc-șontâc, dar merge.

Uităm. Uităm să uităm ce a sădit în noi nesiguranță, uităm să nu ne mai uităm în spate și ajungem la destinații amețiți de atâta mers în față cu capul înapoi. Ajungem la destinații buimaci, fără să știm cum ajuns acolo, fără să știm ce oameni cu ce suflete s-au deschis către noi, peste ce inimi am săltat piciorul, la ce mâini întinse am întors capul sau ce alte drumuri line am fi putut alege. Ce preocupare să mai fie și asta  să ne mângăiem sufletele până să ajungă în metastază?

Uităm. Uităm să înțelegem, dând din coate să fim înțeleși. Uităm să ascultăm și abia așteptăm să terminăm de auzit, să putem vorbi despre noi. Și vorbim nervoși, că era să ne pierdem ideea, dar noroc că despre noi putem vorbi la infinit și ne trec și nervii. Dar după ce am țipat un pic. Nu ne găsim locul de neînțeleși ce suntem, nu mai are lumea asta largă loc pentru noi.

Uităm. Uităm că șansa e sora mai mică a timpului și uităm să le facem ale noastre pe amândouă. Uităm, îmbătați de mirajul viitorului, uităm să strângem în brațe, uităm că ne îmbătrânesc părinții, uităm că ne cresc copiii, uităm să ne sărutăm iubiții și uităm că și amantele pleacă, dar și că soțiile mor. Uităm că oamenii iau alte drumuri, unii că vor, alții că trebuie, pentru unii e timpul, iar alții că s-au săturat. Ne răsfățăm pe lângă un „mâine” pe care nici nu îl avem în mână și ne amintim abia când ne vom chinui să uităm.

Uităm primul pas, ultima răscruce de decizii, uităm de ce și pe care drum am luat-o, dar nu uităm niciodată cine ar trebui noi să fim. Nici nu ne sinchisim să ne amintim că, fiind așa ocupați să găsim fericirea, uităm să trăim. Omitem că fericirea nu e un loc cu o adresă, ci cam ce se întâmplă până ajungi oriunde ai ajunge, cu hainele murdare pe ici pe colo de eșec.  Ne îndreptăm spre fericire ca racii, la prima nepotrivire suntem mai înapoi decât unde eram când plecaserăm, da’ cine să se mai uite și la asta, că suntem ocupați să uităm.

Uităm să ne întoarcem acasă când ne rătăcim pe drumurile vieții și uităm că acasă e în noi. Uităm să ne întoarcem în noi când ușile caselor ne-au fost trântite și căutăm frenetic să batem la uși străine și apoi ne așezăm sfârșiți, pe borduri reci, bântuiți de ecoul sunetului gol și pustiu din spatele lor.

Uităm că primim iubire, dar ne răsfățăm să o primim cum vrem. Primim tot ce ne trebuie, primim persoane, le primim, ni se dau, dar le vrem să fie cum vrem noi. Vrem iubirea cuiva, vrem fericirea altora, vrem drumul de alături. Avem cusurul ăsta, să ne răfățăm pe lângă sufletul nostru, ca niște pisici alintate. Să ne dăm cu burțile în sus, să fim mângâiați de soartă, pentru că așa ni se pare nouă că ni se cuvine. Pierdem din vedere că nu putem controla nimic din ce nu ține de noi, dar ne dorim cu disperare să posedăm oameni, lucruri, locuri.

Uităm să ne trăim dezamăgirile la fel de intens cum ne trăim iubirile. Nu ținem seama că dacă le ascundem în noi, vor scoate capul în toiul fericirii și ne vor trimite pe bordurile reci de care spuneam mai devreme. Nici nu ne mai gândim să fim cine doream să fim când eram copii, dar nu neglijăm niciodată să ne amintim cine ar trebui noi să fim, să ajungem, întru mulțumirea mulțimii. Uităm că purtăm responsabilitate pentru deciziile oamenilor pe care îi atingem, că purtăm în cârcă sufletele celor pe care i-am chemat în viața noastră, dar nu ne scapă niciodată să ne amintim că suntem victimele deciziilor celor pe care îi iubim și plângem pentru asta.

În același timp, uităm că nu putem salva acei oameni care nu doresc să fie salvați, iar salvarea celor care imploră pe tăcute nu ne aduce prea mari și uităm să ne îndreptăm privirea către ei.  Uităm, fir-ar să fie, să fim tot ce așteptăm de la ceilalți să fie și întârzie să ne ofere. Și așa ajunge să fie viața asta ca o haină când prea strâmtă, când prea largă, când împrumutată, când parcă nu ne-ar mai trebui deloc. Când să mai fim și fericiți, dacă nu ratăm nicio ocazie să nefericim?

Comentarii

comentarii

Written by Andra FaraZahar
Din suflet mi-am făcut stilou, iar din scrum cerneală. Din orice scrum, dar nu de zahăr. Fără îndulcitori, fără conservanţi vi le spun verde în suflet. De mă vei vrea, de ma vei urî sau mă vei devora, fă-o cu înverșunare, oricum niciunul nu știm care cine suntem.