andra fara zahar

Amantă. Că n-are încotro. (2)

-De ele mi se rupe sufletul. Sunt cele care au ales să fie amante pentru că n-au avut de ales. Soția poate nu știe că o înșeli, amanta asta știe sigur. Femeia asta e într-o agonie continuă, e într-o luptă continuă cu ea și apoi cu cealaltă. Vezi, ce întorsătură, aici soția devine cealaltă. Femeia asta  se dăruiește cu toată ființa ei unei iubiri imposibile și ce mănâncă cel mai tare din sufletul ei e speranța. Speranța ca el îi va fi dat ei cu totul. Speranța că îl va putea ține mândră de mână în locurile în care, dintre toți oamenii, cu el și-ar dori să fie, că îl poate săruta și îi poate purta de grijă cu gesturi specifice femeii fără să trezească suspiciune, fără să fie privită de oameni ca un gunoi pentru că merge la brațul lui. Fără să plângă fiecare celulă din ea atunci când el trebuie să păstreze distanța, fără să scalde perne în lacrimi când el „trebuie” să doarmă în patul de acasă. Speranța că poate cumva planetele se vor alinia de sărbători și ea îl va ține în brațe. E groaznic V., să ajungi să îți dorești libertatea de a iubi un bărbat. Să ajungi să tânjești, să ți se târască sufletul în genunchi implorând, să cauți divinități noi la care să te rogi și să cerșești să fie posibil să îi dăruiești iubirea unui bărbat care stă să facă implozie în tine și tot ce primești de la el e un „nu pot” sau „nu se poate”.

E crud. E sfâșietor să ajungi să îți dorești să iubești fără mustrări de conștiință. Fără să te întrebi dacă e corect să îți construiești fericirea pe nefericirea altei femei, fără să ajungi să urli de dor să strângi în brațe un om care poartă urmele unei alte femei, să împarți sufletul unui bărbat cu altă femeie, când inima lui îi e doar una și în același timp să mergi cocoșată de vină. Să nu mai știi ce e iubirea când o vezi diferită în 3 părți, într-un fel iubești tu, într-un fel iubește el și într-un fel îl iubește ea. Să nu mai știi cine ești, jurând, înșelată fiind, că tu n-ai să fii niciodată amantă. Să nu mai știi de unde începe și unde se termină iubirea, unde începe și unde se termină nebunia, care e linia dintre bine și rău, care e realitatea și unde e iluzia. E halucinant gândul la ce vei deveni tu, ca femeie, și să îți plângi de milă de dinainte, să iubești și să-ți faci pomana sufletului în același timp. E o iubire claustrofobă în care tu urli la singurul om de acolo să deschidă ușa, să te tragă afară și să aprindă lumina, iar singura lui reacție e un nu pot. Cu mâinile la spate. Uitându-se la tine cum te zbați, V., cu mâinile la spate. Iar apoi, când te mai liniștești puțin, vezi că deschide ușa de lângă. Și ajungi la momentul în care, în vârtejul ăla de trăiri, nu temai gândești cui faci rău, știi doar că vrei să fii vie. Știi ce e amuzant? Realitatea e atât de deformată încât te asigur că femeile ăstea două care se urăsc, dacă s-ar fi întâlnit în alt context, ar fi devenit cele mai bune prietene. Amanta asta nu e curvă și soția aia nu e sfântă. Sunt doar două femei nefericite, în ipostaze diferite ale vieții. Până la urmă, ambele și-au făcut-o cu mâna lor. Deși se urăsc, amândouă sunt la fel. Două femei care iubesc în prostie.

Și-l ierți. Și-l ierți. Și poate și ea îl iartă. Și apoi te întrebi, sfârșită, de ce tu? De ce te-a ales pe tine deși nu te alege? Cred că aceeași întrebare și-o pune și soția.  Mintea te torturează în continuare: Mi-aș dori eu, oare, un bărbat care a ales o femeie mai frumoasă și mai deșteaptă? În definitiv, mereu va fi una și mai și. Mi-aș dori eu bărbatul care fuge de greșeli, doar pentru că poate? În definitiv toți putem, până la urmă cu toții greșim. Iar când crezi că ai scăpat de el, te iau pe sus cele mai mizerabile sentimente din străfundul conștiinței. Abia asta e eroina, V. Femeia care se luptă cu toți și toate, luptă cu ea să nu devină o femeie pentru care bărbații vor deveni ambiții, luptă cu iubirea care-i răscolește fiecare colț din sine și îi ciuntește conștiința, luptă cu prietenii care o trag de mânecă, luptă cu toți cei care îi știu povestea, luptă cu toate soțiile înșelate care au aflat de ea și ce face, luptă cu toți bărbații care  îi râd în nas, știindu-se pe ei, luptă cu sufletul țăndări de una singură. Și luptă până când nici ea nu știe. Și ea ce face de fapt? Iubește și blesteamă. Luptă să ierte. E crunt. Luptă cu paradoxul că în momentul în care îi va deveni soție, altcineva îi va lua locul. Poate ar fi mai câștigate, și amanta și soția, dacă ar deveni prietene, pentru că și una și cealaltă merită mai mult de la viață.

V: Ah, cred că am înțeles.

-Ce ai înțeles?

V: Ai fost amanta asta.

-Nu, n-am fost. Mai rău. Am fost… (…)

DESPRE AUTOR

AndraFaraZahar

Din suflet mi-am făcut stilou, iar din scrum cerneală. Din orice scrum, dar nu de zahăr. Fără îndulcitori, fără conservanţi vi le spun verde în suflet. De mă vei vrea, de ma vei urî sau mă vei devora, fă-o cu înverșunare, oricum niciunul nu știm care cine suntem.

Dă share să vadă și cine trebuie.