Bărbatului care a avut curaj să plângă
Mi-au plâns bărbați în brațe. Am avut norocul ăsta în viața asta, să îmi plângă bărbați în față. Nu am făcut niciodată din asta un scop. Însă am avut norocul să fiu udă de lacrimi de bărbat. N-am simțit nicicând un privilegiu atât de mare ca acela când în palmă mi-au picat scurt două lacrimi de bărbat. Au fost doar două. Au fost demne. M-a răscolit în suflet curajul unui bărbat să plângă în fața unei femei. Curajul unui bărbat de a fi el însuși, în sufletul gol în fața unei femei. Să fie ceea ce societatea i-a șoptit hipnotizant că nu are voie să fie, încă de când nu ajunsese să fie bărbat.
Mi-au plâns bărbați în față, iar atunci m-am simțit mică. Am simțit ca și cum aș fi găsit ruine neaflate ale unor civilizații străvechi, am simțit ca și cum eu aș fi fost aleasă, ca și cum mi s-ar fi așezat în față o cunoaștere la care un muritor nici n-ar fi avut dreptul să aspire. Le-am simțit nemeritate. Prea mult pentru cât aș fi putut eu face pentru un bărbat într-o viață de femeie. Le-am simțit ca două nestemate în mâna unui cerșetor. Atât de prețioase, iar eu atât de simplă. Atât de rare cât să-mi fie date mie.
Mi-au plâns bărbați. Și n-am simțit milă nicio secundă. Am simțit rușine, am simțit o copleșitoare tărie de caracter. M-am simțit îngenuncheată de curajul lor de a face asta. M-am simțit vinovată, m-am simțit proastă. Adică cum? Tu ai avut suflet în tot timpul ăsta? Iubirea ta a existat, deși a fost altfel? Așa murdară nu m-am știut să fi fost vreodată. Mi-am dat seama cât suflet încape într-o lacrimă de bărbat. Câtă sinceritate. Câtă bărbăție. Și câtă naivitate în inima unei femei care și-a dorit garanții și s-a împiedicat de rahaturi.
Cred că nu am văzut niciodată mai multă bărbăție într-un om, ca atunci când și-a dat voie să verse două lacrimi demne, cu spatele drept, plecând pe tăcute. A trebuit să mă așez când am realizat că bărbații nu plâng în fața oricui și că eu tocmai mă oprisem din a fi cineva pentru acel bărbat, care s-a predat cu capul sus. Care mi-a dat o lecție mie, femeii, despre ce înseamnă lacrimile de fapt. Care mi-a predat lecția despre cum lacrimile ar trebui date doar bărbaților, pentru că ei știu să le dea sens într-un fel anume, departe de lacrimile alintate ale femeilor.
Am întrebat un bărbat: Câtă durere încape într-un suflet de bărbat care să nu fie spusă? Mi-a răspuns: Toată. Și acum mă întreb eu, câtă durere încape într-o lacrimă de bărbat care să fie arătată? N-am răspuns, mi-au murit cuvintele.
Cu stimă,
Bărbaților care au avut curaj să plângă.
______________________________________________________________________________
Acesta este un fragment din cartea mea, Nemernici Necesari.
O carte despre noi, aceia care rămânem. Rămânem să ne punem întrebări și să ne luptăm cu răspunsuri. Și despre aceia care pleacă din viețile noastre și ne lasă cele mai frumoase și scurt predate lecții.
„Fiecare persoană care a poposit în viața noastră ne-a lăsat un miros, o muzică, o băutură sau un gust amar. De obicei ni-i amintim pe aceia care le lasă pe toate și nu se mai întorc.”
„Sufletul ei era un vulcan de regrete, în stare latentă, de care ea se hotărâse să se depărteze pentru a se salva.”