Cam târziu, chiar și pentru noi

Știi, mă uit cu coada ochiului la trandafirii ăștia, pe care i-am așezat aici lângă mine. Nici măcar nu i-am pus în vază, mă chinui să nu le dau atenție. Nu merită. De fapt, tu nu meriți. De parcă ar avea ei vreo vină că viața mea râde în hohote la propriile-i ironii.

Mă uit la ei, ca un copil supărat pe părinții lui, îmbufnat și orgolios, dar care va ceda pentru că îi iubește. Și mă enervează, mă enervează pentru că nu o să pot să îi las să moară și mă răscolește furia că sunt trimișii tăi, că sunt de la tine, de la cel care mi-a lăsat sentimentele să își dea ultima suflare și nici n-a băgat de seamă.

Pentru asta ar merita să moară. Dar sunt superbi, parcă zâmbesc, parcă miros a viață, așa cum erau și emoțiile mele. Sunt roșii și înfloriți, arată ca niște inimi fericite așa cum am uitat noi să fim.

Aș arunca, îți jur că aș arunca cu ei de toți pereții, dar uită-te la ei ce fragili sunt. N-aș putea să îi strivesc cum altă dată au făcut alții cu mine. Parcă așteaptă cuminți să îmi mângâie nasul și să să îmi aline sufletul. Și deja am făcut-o, i-am luat în brațe pentru că nu pot fi orgolioasă la nesfârșit, deși de multe ori poate ar fi trebuit. N-am putut atunci când am iubit, iar tu știai că iubesc florile. Dar n-am să pot face același lucru cu tine, îmi pare rău. Să mă ierți dar nu pot, nu pot pentru că tu nu mi-ai fost orgoliu, pentru că tu nu mi-ai fost ambiție, tu mi-ai fost simțire și eu ți-am fost tot, până când…până când nu s-a mai putut.

E ironic, ele erau pe drum când eu îți spuneam că nu mai pot. Ele așteptau să-mi ajungă în brațe când eu îți înșiram ieri seară toate motivele pentru care nu mai vreau nimic de la tine. Ele erau pe drum când eu îți spuneam că ne-am terminat. Au ajuns întâi cu un apel:

-Bună seara, doamna Andra, am un colet pentru dumneavoastră, vă găsesc la adresă?

(Nu, sunt plecată, se face vreme multă de când tot fug de mine)

-Colet? Pentru mine? Nu sunt, dar ajung în 5 minute.

Am fugit plină de entuziasm și împinsă de curiozitate să măresc pasul. Mi-a așezat marele colet în brațe și mi-a spus:

-Ne cerem mii de scuze că am întârziat, trebuia să ajungă de ieri, știm.

-Nu face nimic, mulțumesc. Mai bine mai târziu decât niciodată, i-am răspuns eu râzând neștiind ce mă așteaptă.

L-am luat și m-am întors cu el de unde plecasem și mă așteptau prietenele, l-am desfăcut zâmbind până la urechi și ei s-au arătat de acolo mari și frumoși. Îmi tremurau mâinile pe felicitare, iar când am întors-o și am citit  Nimic nu ține o veșnicie, cu excepția noastră. Te iubesc. P.  m–a cuprins o furie atât de mare că abia acum, după 3 ore i-am luat în brațe. Erau de la tine și dacă toată lumea zâmbea în jurul lor, în mine sufletul plângea. Ce-i cu ironiile astea, viață dragă? Hm? Cine te scrie pe tine și de cât umor dispune? Să-i spui tu, viață, că veșniciile se termină, chiar și când vine vorba de noi. Și tot tu viață, să îți asumi răspunderea pentru asta. Să-i spui tu, viață, și curierului, să-i spui că rectific: mai bine niciodată, decât prea târziu.

M-aș mai ține de vorbă cu tine, viață, dar fac bagaje, de mâine te iau de la capăt. Oricum or să moară, dar am să-i pun în vază. Parcă nu știai că plec 3 zile și oricum or să moară până vin. Cam târziu, viață, cam târziu, chiar și pentru noi și chiar și de ar fi ajuns mai devreme, dar ești amuzantă, ce să zic…