Când e momentul, nu e persoana. Când e persoana, nu e timp. Dacă erai fericită că sunt toate, mai e o femeie.
Sunt unii oameni în viața cărora intri pentru a le arăta cum să iubeasca, sunt alți oameni care apar în viața ta pentru a-ți arăta cum nu va trebui niciodată să iubești. Sunt oameni care apar, îți mângâie cele mai adânci și nebănuite colțuri de suflet și apoi dispar, sunt alții care apar și stau acolo și se încăpățânează să nu te lase singură când ție îți trebuie singurătatea. Sunt bărbați trimiși doar pentru a-ți face o idee de cum ți-ar trebui bărbatul și sunt cei pe care îi găsești cum îți trebuie, dar nu sunt pentru tine. Sunt unii bărbați, în viața cărora intri doar pentru a-i învăța cum să iubească femeia, dar care femeie de multe ori nu vei mai fi tu. De ce? De ce așa? Păi pentru că așa și-a imaginat ea, viața, că ne face femei și așa a gândit ea că devin ei bărbați.
Știm că ne trebuie un suflet, știm exact ce gust, ce formă îl vrem, îl așteptăm în feluri care ne uimesc chiar și pe noi. Și de multe ori, când îl găsim, când ne găsește, viața are alte planuri cu noi. Nu e nimic mai important între două suflete, care au dat nas în nas și par a fi pereche, decât momentul în care s-a întâmplat întâlnirea. Degeaba își vorbesc aceeași limbă, degeaba au aceleași cicatrici în matricea lor de suflete, degeaba li se întrepătrund amintirile, neîmplinirile, degeaba li se completează dezamăgirile și degeaba li se împletesc dorințele dacă timpul nu a decis că e momentul lor. Degeaba, dacă cineva, undeva, responsabil cu viețile noastre a decis că trebuie doar să îi pună unul în fața celuilalt pentru o vreme, mai multă sau mai puțină și pentru motive de care niciunul nu își dă seama la momentul trist când trebuie să plece.
Va ști ea femeia aia care îl ține de mână acum că trebuie să îți mulțumească ție pentru felul în care o iubește el acum? Știe ea, femeia, că trebuie să mulțumească unei alte femei pentru bărbatul pe care îl are? Știe ea, femeia, că altă femeie l-a învățat că femeii îi cumperi prima înghețată sau că niciodată nu o lași să intre prima într-un restaurant? Că ochii lui asortează hainele cum a fost învățat de altă femeie, că femeia de dinainte a plătit cu sufletul pentru ca el să învețe să o facă fericită pe ea acum, că a învățat să îi facă ei micul dejun din lipsa altei femei sau ca îi dăruiește flori acum, pentru că o altă femeie a suferit că nu a făcut-o și i-a reproșat asta la momentul plecării ei? Știe ea că el apreciază acum femeia, pentru că n-a știut să facă asta înaintea ei? Va ști ea că oricât ai săpa cu iubire în sufletul unui bărbat, vor fi cotloane neatinse în care stă mândră, la loc de cinste, o femeie de dinainte, cea care l-a trimis în brațele ei de acum?
Câteodată iubim cu tot sufletul, ne punem pe noi preș in fața sufletului unui bărbat și descoperim apoi că rolul nostru a fost doar de-l învăța cum să facă fericită o altă femeie, mai târziu. N-am mai face-o de-am ști, dar are ea viața un stil caracteristic, deloc diplomat, prin care ne anunță apoi că n-am fost decât o punte între el și altă femeie. Și n-ai ce să faci, oricât ți s-ar suprapune faliile inimii și oricât ar vui și ți s-ar clătina sufletul, n-ai decât să faci ce e de făcut: să te strângi în brațe, să te îmbărbătezi și să devii „mai” femeie. N-am cunoscut bărbat mai puternic decât femeia resemnată.
Nu va ști niciodată femeia aia că încrederea pe care o are el acum în el, a fost construită cu suflet și cu inimă transpirată de efort de femeie, nu va ști niciodată femeia aia că bărbatul ei a fost ridicat pe bucăți de suflet de femei. Că s-a investit în el iubire, emoție, grijă, așteptare și că el a plecat cu toată investiția; că știe ce așteaptă femeia pentru că a fost așteptat de altă femeie, că îi cunoaște adâncurile sufletului pentru că altă femeie a fost despicată de el. Nici să nu-i spuneți, că nu va înțelege decât atunci când își va fi terminat rolul. Cred că stă în legile Universului și de-ar fi să fac o comparație cu el, atunci bărbații ar fi cerul, iar femeile ar fi stelele: în timp ce una se stinge, cealaltă strălucește mai tare.
Cam cât suflet de femeie îi ajunge unui bărbat să devină bărbat și cam cât suflet de bărbat îi trebuie unei femei să nu-i mai trebuiască niciodată? Ironic, bărbații își doresc să fie prima iubire a femeilor iar femeile își doresc să le fie ultima. Dacă am fi toate virgine, pe ei cine i-ar mai învăța să fie bărbați? Iar noi, de le-am fi toate, ultimele, noi cum am mai deveni femei dacă nu prin lipsa lor? Ironic, cum ne dorim toți bărbați și femei de-a gata, iar când îi găsim, nu ne împăcăm cu trecutul lor.
Viața noastră nu e a noastră, e o sumă de bucăți de suflete ale unor oameni, prinse în oamenii pe care îi întâlnim, iar noi, la un moment dat, trebuie să lăsăm și noi, bucați din noi în viața lor, fie că vrem, fie că nu și să mergem mai departe așa, ciuntiți, până când sau până unde nu știu, dar oricum înapoi nu se mai poate.
Cred că e o lege a devenirii care nu știu până unde merge, dar știu că niciodată nu ți le dă pe toate odată: când e momentul nu e persoana, când găsești, în sfârșit, persoana, nu e momentul, dacă sunt amândouă, totuși, nu e timp, dacă se găsește cumva timp, nu sunt resurse, iar dacă erai fericită că sunt toate…mai e o femeie.
______________________________________________________________________________
Acesta este un fragment din cartea mea, Nemernici Necesari.
O carte despre noi, aceia care rămânem. Rămânem să ne punem întrebări și să ne luptăm cu răspunsuri. Și despre aceia care pleacă din viețile noastre și ne lasă cele mai frumoase și scurt predate lecții.
„Fiecare persoană care a poposit în viața noastră ne-a lăsat un miros, o muzică, o băutură sau un gust amar. De obicei ni-i amintim pe aceia care le lasă pe toate și nu se mai întorc.”
„Sufletul ei era un vulcan de regrete, în stare latentă, de care ea se hotărâse să se depărteze pentru a se salva.”