Ce îmi doresc eu, Moș Crăciun, nu poate fi cumpărat.

Dragă Moș Crăciun,

Nu-ți scriu să-ți cer ceva, doar vreau să afli câteva lucruri. E așa ironic să îți scriu, Moșule, ar fi așa ironic să îi cer unei minciuni să îmi aducă adevărul. Mi-aș fi dorit să nu exiști, mi-aș fi dorit să nu fie necesar să le arătăm copiilor că trebuie să îi mințim pentru un strop de fericire. Știi câtă furie am simțit când am aflat că ești doar produsul unor oameni mai deștepți ca mine? Știi cât de murdară m-am simțit când, la școală fiind, am bătut un copil sărac pentru că a încercat să îmi deschidă ochii? Știi cât de mizerabil m-am simțit când mi-am dat seama că trebuie să îți permiți să îți minți copiii și că eu ar fi trebuit să apreciez că părinții mei au avut cu ce să mă mintă? Înțelegi tu ce spun eu aici? A trebuit să apreciez MINCIUNA! Am fost învățată să apreciez minciuna, copil fiind.

Și cât de vinovată, m-am simțit, moșule, că acel copil sărac era cel care își permitea de fapt, să crească departe de minciună și eu am lovit în el. Aveam 14 ani. Da, atât de mult am crezut în tine, cu toată speranța și înverșunarea, lovind în stânga și în dreapta în copiii care mă trăgeau de mânecă să mă trezesc, pentru că ei cunoscuseră adevărul înaintea mea. Și acum sunt confuză în legătură cu asta, nu știu care din noi era mai câștigat. Aveam 14 ani când, pentru prima dată, am plâns că iubeam ceva ce nu exista și luptasem cu toate armele mele de copil să te țin viu, până când cei care mințeau au făcut un pas greșit. Avem 14 ani, când pentru prima dată am dat mâna cu iluzia.

De atunci s-a tot repetat. Am crescut și am tot întâlnit oameni care mă mințeau spre binele meu. Pe aceia îi consideram buni și am continuat să lovesc în cei care care încercau să-mi deschidă ochii. De atunci mi s-au tot oferit minciuni pentru care să lupt, de data asta cu arme și cu suflet de femeie. Am avut prieteni, care după același model mi-au făcut cunoștință cu realitatea, am avut iubiți care probabil și ei, cândva, copii fiind, au crezut în tine, moșule, și i-ai dezamăgit. Nici chiar părinții nu s-au lepădat de obiceiul ăsta. M-am revoltat. „Ce lume e asta în care ne mințim ca să fim fericiți?” și atunci mi-am promis să spun adevărul.

Ce capcană, Moșule! Nimănui nu îi place să fie trezit. Pe măsură ce îmbrățișezi adevărul și îl servești oamenilor, ei se depărtează pas cu pas, cu fața către tine, dar se depărtează. Eram ca un ceas deșteptător care îi trezea mereu dimineața, deși ei nu voiau și nici nu considerau a fi dimineață. Mi-am dat seama, atunci, că ne place să lenevim în patul minciunii, că oamenii au nevoie de minciuni doar pentru a fi oameni, ciudat, dar au nevoie de minciună pentru a se simți în siguranță. Mi-am dat seama că e nevoie de magie, iar magia și adevărul nu se țin de mână, dar nici n-ar exista separat. Mi-am dat seama, pe de altă parte, că dacă n-ar fi minciuna, ne-am tăvăli, gemând de durere. Minciuna mângâie, minciuna dezmiardă obrazul vieții noastre, iar noi toarcem, toarcem până… dimineața. Toarcem până când un prieten obosește să mintă, până când vreunui iubit sau vreunei iubite înceteazp să-i mai pese sau până când vreun străin și-a promis să spună adevărul. Dar nu e problemă, că întâlnim alții.

Ce vreau eu de Crăciun, nu poate fi cumpărat, dar ți-aș cere, totuși, ceva, Moș Crăciun. Vezi, ți-am zis că adevărul nu e confortabil, așa că îți voi cere și eu. Îți voi cere oameni care să mintă mai bine decât mine, știu că vor minți toți, dar adu-mi-i pe cei care mint mai bine și pe cei care mint mai mult. Mai mult timp, mult mult timp. Adu-mi, te rog, oameni care să mă mintă elegant, cu respect și să o facă constant, o viață întreagă. Tu adu-mi-i, că eu am învățat să încep relațiile cu oamenii prin metoda reducerii la absurd, presupunând că nu mint. Am învățat să mă bucur de minciună, uitând adevărul. Se numește a trăi.

 

Cartea mea o poți comanda aici.