Ce zi e azi? Trebuia să treacă…

Mă strâng pereții. Mă strângeau de mai de mult, ca pe Ana lui Manole. Îmi apasă pe stern lipsa ta. Și de ar fi lipsa asta de câteva ore, aș găsi să trag o gură de aer. Dar mă sufocă lipsa ta de când te-am avut și până când am plecat. Până când mi-ai plecat, deși eu am ieșit pe ușă.

Mă autodiger. Mi-e realitatea deformată.Timpul îmi trece, dar eu nu trec prin el. Sau trece el prin mine în toate direcțiile, dar eu sunt oprită. Suspendată în momentul în care am realizat că te-am pierdut. Același moment în care am realizat că nu te-am avut. Cam același în care mi-am dat seama că nu mă mai am.

Îmi pâlpâie sufletul, ca un bec înnodat, agățat provizoriu în tavan. Ca un bec pe care îl bate vântul abandonului, într-o casă demult neatinsă de viață de om. Îmi sunt pereții pe dinauntru scorojiți de așteptare. Te-am așteptat să fii tu . Te-am așteptat să fii ce te-am văzut la început. Apoi mi-am dat seama că apa nu se mai întoarce niciodată la izvor sau nu în aceeași formă. Nu ne mai întoarcem niciodată la ce am fost, nu în viața asta. Nici de o iei de la capăt și zugrăvești pereți, nici de atârni tablouri noi, nici de schimbi casa cu totul.

Îmi fumegă venele asemeni unor fitile ce au ajuns la capăt de trăire. E frig și pielea îmi e zbârlită. Îmi fuge către tine, m-ar lăsa mai goală decât sunt. Mai goală decât m-ai lăsat. Nici minciună nu mai am să mă mângâi, le-ai furat tu pe toate. Iar adevărul mi-e ca spirtul, ustură al dracului.

Ca un chibrit am fost. Ne-am aprins cu vâlvătaie, am înaintat încet și sigur pân’ la scum. Eu am rămas cenușă, iar tu o fărâmă mică de lemn moale, în mâna nu știu cui i-o mai trebui.

Ce zi e azi?Trebuia sa treacă…