Cu toții avem bătăliile noastre pe care le ducem curajoși sau cu frică, urlând sau pe tăcute.

–Cum se numește golul acela pe care îl simți undeva între coaste și stern, care se mărește și se micșorează cu fiecare respirație? Cum se numește vidul acela ascuțit care crestează în tine cu fiecare gând și nu e nicio modalitate prin care să bagi mâna și să-l scoți de acolo?

– Ăă, junghi intercostal?

– Nu cred, radiază în tot corpul..

-Doare?

– Aceeași durere ca într-un câmp de luptă, cu așteptări invalide, cu gânduri înnămolite, cu speranța că o să treci dincolo întreg când singura alinare e o poză ascunsă bine, ferită de gloanțele celorlalți. Cu aceeași neputință și realitatea gândului că fiecare e ocupat să se salveze.

-Al cui război e ăsta?

-N-a fost al meu, dar a devenit. Am fost târâtă în el și trebuie să lupt. Un război al distanței, al așteptării. O luptă a ce a fost și nu mă lasă să respir, o bătălie a ce ar putea urma și cum s-ar simți victoria, dar care e mult prea îndepărtată și am rămas singură în tranșee, fără măcar o bătaie pe umăr. Nimeni nu știe ce este, nimeni nu știe cum se termină, nu există indicatoare, nu mai sunt alei, nu mai sunt poteci în afară de acelea croite de lacrimi pe obraji. E frig și pustiu, e ceață și hainele îmi sunt ude la baza gâtului.

-Și oamenii ce zic?

-Oamenii îmi spun să renunț, să mă întorc la mine. Mă ademenesc cu fericirea și promisiuni de pace și armonie.

-Și de ce nu o faci?

-E chestiune de onoare. Nu pot să trădez. Și apoi, orice promisiune de pace s-a sfârșit cu un război. Într-unul tot trebuie să lupți până la capăt, nu poți să dezertezi mereu pe la jumătate.

-Și tu ție ce îți spui? Cum poți tu să mai duci războaie rănită?

-Îmi spun că nu mi-a fost dat drumul ăsta ca să îl abandonez, îmi spun că drumurile înapoi sunt mai periculoase decât cele înaine. Că, din fericire, există doar două variante – câștig sau pierd, dar chiar și dacă pierd eu, vor fi oameni acolo care au înaintat datorită mie. Iar dacă voi câștiga, rănile se vor vindeca cu iubire. Cu toții avem bătăliile noastre pe care le ducem curajoși sau cu frică, urlând sau pe tăcute.
Sunt necesare și războaie pentru a ne reîntoarce la ce e cu adevărat important, pentru ca iubirea și lucrurile mici să își recapete adevărata lor dimensiune. Pentru a tânji doar după un sărut și să te trezești dimineața lângă ce iubești să devină chiar o binecuvântare. E necesară și depărtarea, ca să poți aprecia mai bine apropierea. Și oricum, nu e ca și cum cineva ne-a promis o fericire liniară și continuă în viața asta atunci când ne-a dat-o, ea trebuie dobândită și adesea o simți doar în antiteză cu clipele atunci când nu ai avut-o, căci dacă ar fi constantă, n-am mai simți-o…

______________________________________________________________________________

Dacă îți plac articolele mele, înseamnă că vrei să citești cartea mea, Nemernici Necesari.

O carte despre noi, aceia care rămânem. Rămânem să ne punem întrebări și să ne luptăm cu răspunsuri. Și despre aceia care pleacă din viețile noastre și ne lasă cele mai frumoase și scurt predate lecții.

„Fiecare persoană care a poposit în viața noastră ne-a lăsat un miros, o muzică, o băutură sau un gust amar. De obicei ni-i amintim pe aceia care le lasă pe toate și nu se mai întorc.”

„Sufletul ei era un vulcan de regrete, în stare latentă, de care ea se hotărâse să se depărteze pentru a se salva.”

Comandă aici! 

 

DESPRE AUTOR

AndraFaraZahar

Din suflet mi-am făcut stilou, iar din scrum cerneală. Din orice scrum, dar nu de zahăr. Fără îndulcitori, fără conservanţi vi le spun verde în suflet. De mă vei vrea, de ma vei urî sau mă vei devora, fă-o cu înverșunare, oricum niciunul nu știm care cine suntem.

Dă share să vadă și cine trebuie.