Cu visele pe post de vâsle

Ți-aș așeza toate frunzele-ntr-o luntre și le-aș căra de pe un mal pe altu’ ,
aș ordona toate speranțele mărunte și le-aș feri atent de valuri,
aș pune acolo și-un ghiveci cu tot ce am plantat odata,
aș rândui și șoaptele mărunte ce nu au apucat vreodata
sa-ți spună cald, sa-ți spuna frig, printre ale lumii-ndemnuri,
iar tu să le invelești absent cu ale noastre vremuri.

Ți-aș așeza toate florile într-o luntre și le-aș plimba de pe un mal pe altu’
Să fiu atenta să nu se ude cu a mocirlei zeamă.
Aș vrea cumva sa torn pe ele dintr-ale devenirii țeluri,
să creasca mari, s-alunece-n șiroaie
sub a lor umbra, teama-mi.
Și sa croiesc prin ape negre
și unduiri de șerpi tăcuți,
o dâră-amintire a vremii mele-
pe care adancul o va-nghiți-n necunoscut.
Cu visele-mi vâsle să-mping iluzia unui cer cu stele,
Ce tremurat dispare-n noapte,
Cu tot cu aburii de suflu greu, în ciuda înverșunării mele.

Și să vâslesc tăcută pe ape triste si murdare
Cu miros de ziuă crapândă pe cer
dar și în râul vieții tale.

Și sub ale florilor petale mândre
lemnul de copac scobit se udă,
Cu roua unei dimineți râvnite,
Și a inimii respiratie mută.

Iar tu ,
Să știi c-am fost și c-am trecut
Prin apele-ți ce vor sa înghită iubirea mea cu rădăcini in mâl.
Sa știi că printre cioturi de furtună aplecate
și frunze de vreme adormite,
am vâslit eu. Cu visele-mi pe post de vâsle,în adâncul inimii-ți ciuntite.

Și să mai știi, iți spun acum,
Că am pășit pe mal sfârșită
Și-am tras cu forță după mine,
Copacul scobit cu flori de toamnă
Și am mai păstrat și câteva semințe.