Da, am fost amantă. (3)

(…) Mai rău. Am fost amanta din greșeală. Diferența e că în timp ce amantele celelalte știu unde pleacă și când pleacă el, amanta din greșeală înghite minciuni. Și lupta e și mai mare. Simte că e mințită, dar refuză să creadă. Când dorul te sculptează pe interior, când simți că te autodigeri, chiar dacă te gândești că în timpul ăsta a fost în brațele altei femei, atunci când îl vezi îi alergi în brațe și îl strângi pănă îl muți la tine în suflet. Și în momentul ăla îți pleacă orice gând, în momentul ăla se stinge orice foc al suspiciunii. Te simți ca pământul sărăcit de apă după o ploaie torențială de vară. Simți liniște cu miros de răcoare a sufletului, te simți vie la loc și nu-ți mai pasă de nimic. Nu-ți mai pasă nici că trebuia să vină în X zi, nici că știi sigur că te minte, nici că or mai fi și altele care se hrănesc cu el. Nu-ți mai pasă. Iubești cuminte și îl respiri prin fiecare por al tău. Și poate să vină oricine să îți spună că nu faci bine. Tu te simți vie. Și îți e suficient când știi cât de mult te-ai luptat să supraviețuiești în lipsa lui.  Legea junglei se aplică și-ntr-o astfel de iubire. Dai în cap tuturor celor care încearcă să îți ia ce te menține în viață. Prietenelor, părinților și tuturor celor care privesc din afară. Celor care  nu au nevoie de el să respire, așa cum ai tu.

Atunci femeia își sufocă intuiția cu mâinile ei și întoarce spatele oricărui semn pe care mintea ei de femeie deșteaptă i-l dă. Va lupta atât de tare încât se va da pe ea toată, iar la sfârșit va fi vai de bărbatul care va apărea după el. Și nu pentru că se va răzbuna ea pe bărbați, ci pentru că se va răzbuna pe ea. Că ai fost mințită, trădată, e greu să accepți. Dar să  accepți că ai fost oarbă, că ai fost mai proastă decât toate femeile pe care le considerai proaste, e zguduitor pentru o femeie deșteaptă. Aici e durerea mai mare. Nu te-a mințit doar un om, ci te-ai mințit tu singură. Asta face lucrurile greu de acceptat, de depasit.

Pentru mine nu există femei proaste,V., există doar femei care iubesc în prostie. Oricât ar fi de deșteaptă și de inteligentă o femeie va ajunge la un moment dat să iubească ca o proastă. Eu m-am oprit aici. Eu încă mai aveam o urmă de încredere în mine, nu știu de unde, căci parcă îi purtam iubirea în ceafă, iar bărbia dădea să-mi găurească sternul. Nu știu de unde, că ieșeam cu capul plecat pe stradă de frică să nu mă găsească cineva și să-mi arate fericirea. De frică să nu trebuiască să mă lupt cu cineva bine intenționat să-mi deschidă ochii. Așa se întâmplă, cei care îți vor binele devin inamici. Iar asta va cântări mai greu la sfârșit, atunci când va trebui să te ierți pe tine, să îl ierți pe el.

V:De ce l-ai ierta? Cum să ierți pe cineva care îți face atât rău și îl face cu bună știință…

Vezi tu, în momentul în care am aflat… pentru că afli, se întâmplă cumva, mai devreme sau mai târziu, afli. Și nu pentru că îți vor spune oameni, că nu îi vei crede. Dar se va întâmpla ori să îi vezi, ori să nu te mai poți minți tu pe tine și să ai o revelație, ori îți arată ea viața în cel mai puțin diplomat mod cu putință, în fine, afli. În momentul în care am aflat și adevărul mi-a explodat în față, în momentul ăla eu pe mine nu m-am mai avut. Îți mor toate simțurile. Ăla e momentul în care treci pragul nebuniei. Te blochezi și timpul se oprește. Mintea îți derulează toate momentele în care ai avut dreptate cu o viteză de care nu am fost niciodată conștientă că poate exista în mintea omului. Îți mor reflexele. Năvălesc întrebări, năvălesc gânduri, îți vine să urli, dar n-ai glas. Îți vine să plângi, dar n-ai lacrimi. Îți vine să trântești, dar n-ai putere. M-am dus atunci și am dat drumul la duș. Mi-am dat seama apoi că încă aveam tricoul pe mine. Apa era rece. Abia așa am realizat că sunt vie și că simt, că mai pot simți. Apoi s-a încălzit treptat. M-am așezat, m-am ghemuit cu genunchii la piept și m-am luat în brațe. Stăteam ca un făt în uterul mamei și simțeam căldură. Atunci mi-am amintit să mă iubesc eu pe mine, atunci mi-am amintit că știu să fiu singură.  Erau câteva luni de când îl așteptam să vină. Câteva luni de când luptam. M-am luat în brațe cu ultimele puteri pe care le-am avut și atunci am știut. Nu știu de unde, dar am știut. Am știut că dacă nu îl iert eu nu mă voi mai avea pe mine înapoi niciodată. Am știut că dacă nu renunț, nu voi face decât să mă condamn la o sinucidere lentă. Aveam de ales între a renunța la mine ca femeie sau…a deveni femeie. Și nu poți renunța la el decât dacă ierți, altfel se scurge energie din tine continuu. Am ieșit din duș și nu mi-a mai trebuit. Îl iertasem. Pe el îl iertasem, pe mine m-am mai chinuit o vreme. Deja ținusem doliul, V. Acum doar îmi confirmasem. Ți-am zis, femeile știu, dar luptă cu realitatea. Pentru mine s-a terminat atunci. Altele vor deveni amantele celelalte despre care vorbeam, atunci când vor afla. Dacă mă întrebi pe mine, își prelungesc agonia. Și poate că da, au încotro, însă nu noi stabilim până unde merg lecțiile pe care le au alții de învățat. Eu n-am ales să fiu amantă atunci, dar poate în alt context aș fi făcut-o. Cine știe ce ar fi fost în sufletul meu? Și poate nici el n-a mințit chiar cu tot.

Da, am fost amantă. Din greșeală. Din prostie. Din naivitate. Toate am fost naive într-un fel sau altul, într-o formă sau alta. Unele se opresc. Altele continuă. N-am să-ți fiu amantă, V. Nu îmi mai trebuie. Acum știu cât de mult pot iubi, știu că sunt puternică și știu ca fiecare e singurul răspunzător de deciziile pe care le ia. Am învățat să mă iubesc, am învățat să fiu singură pentru a putea fi cu cineva. Am învățat să cer mai mult de la mine când vine vorba de iubire și că merit iubirea în forma ei plină și nu înjumătățită. Am învățat că merit. Mult. Mi-am învățat lecția. Nu mai e nevoie. Iar pentru nevastă-sa, că știu că mă citește (și eu m-aș citi în locul ei), aș vrea să știe că nu amantele distrug căsnicii. Sunt gata distruse în momentul în care amanta i-a pășit lui în suflet, dar dacă îi e mai ușor, preiau eu toată vina.