Dacă despărțirea e o pastilă amară, atunci…
M-am încăpățânat așa cum o face orice femeie care iubește…
M-am încăpățânat să-ți fiu erou, m-am încăpățânat să “scot sufletul” din tine, m-am încăpățânat să-l găsesc și să trag de el din cele mai întunecate colțuri din tine, să-i desfac lanțurile, sa ți-l hrănesc și să ți-l arăt, să ți-l pun în palmă și să îți arăt: uite, nemernicule ce frumos e, uite-l ce firav și câtă iubire zace în el. Dar de fiecare dată când reușeam trebuia să pleci și D-zeu știe pe unde îl aruncai de fiecare dată, D-zeu știe cine cu ce te mai mințea. Nu ți-a trebuit suflet, ți-au trebuit bani, nu ți s-a cerut suflet până acum, ți s-au cerut bani. Acum ce să fac? Să îi blestem pe alții pentru ce ți-au cerut, pentru cum te-au învățat, pe altele că n-au fost în stare? Până la urmă nici eu n-am fost. Sau pe tine, ca n-ai avut timp? N-ai avut timp nici pentru sufletul tău, dar pentru al vreunei amărâte de femeie și încercările ei încăpățânate de a-ți arăta că vei ajunge să n-ai nimic decât bani. N-ai avut timp și n-ai înțeles că în viața asta nu îți permiți să n-ai timp pentru ce te face să zâmbești, n-ai timp să-ți pui sufletul într-un sertar peste care vei da abia când vei face curățenie generală și aia cine știe când. N-ai timp să o iei pe rute ocolitoare pentru că, mai apoi, când vei crede că ai în sfârșit timp s-ar putea să nu mai ai șansa pentru ce n-ai avut timp. M-a întrebat, astăzi, cineva: bărbatul pe care ți-l dorești trebuie să fie bogat? I-am răspuns: să fie suficient de bogat cât să își poată permite ce își dorea atunci când încă nu era și suficient de sărac să aibă timp pentru ce iubește.
M-am încapatanat cu o iubire curajoasă să privesc în jos de pe buza realității, doar că în povestea mea n-a aparut nimeni să mă tragă de mânecă, așa cum se întâmplă prin filme, n-a venit când eram jumate aplecată deasupra dezamagirii, m-or fi strigat, mi-or fi zis dar n-am auzit. N-a venit și am alunecat cu toată iubirea mea pe panta iluziei, pe panta amăgirii, mi-au fost sfâșiate hainele de crengile minciunilor, mi-au fost izbite sperantele de toate stâncile nemernice ale neîmplinirii, de toate colțurile neputinței, și m-am oprit, într-un sfârsit, toată sau ce mai rămăsese din mine, în trunchiul adevărului, adevărul pe care nu l-am vazut de acolo de sus, a trebuit să cad si să mă zdruncine serios și să mă țin acum cu mâinile de cap. Adevărul că nu poți salva oamenii care nu se vor a fi salvați, adevărul că nu poți zbura cu o singură aripă și când a doua nu e a ta, nu o poți forța să se deschidă sau o poți forța dar nu se va și deschide. Adevărul că atunci când hotărăști să astepți vei ști sigur doar data la care ai hotărât așteptarea dar că data la care ea se încheie mereu va fi stearsă cu guma și trecută alta în loc. Adevărul că atunci când crezi că poți să aștepți nu știi că s-ar putea să ajungi să aștepti macar să îți zică „S-a terminat. Acum poți să plângi”. Adevărul că e posibil să ajungi să aștepți să se termine și nu să înceapă ce credeai tu când ai hotărât să aștepți. Că s-ar putea să te trezești, în mijlocul așteptării, că nu știi ce aștepti, că s-ar putea să te lupți să înțelegi, să îl înțelegi pe el, să îi înțelegi pe alții și sfaturile lor, să te lupți să te înteleagă sau măcar să te lase în pace să înțelegi. Că după ce ai înțeles și l-ai înțeles cuminte mai mult decât ar fi putut înțelege vreodată vreo femeie, vreun om, te vei lupta să te înțelegi pe tine și vei ajunge la trista concluzie că nu ar fi fost nimic de înțeles și că mai bine nu înțelegeai și chiar și atunci tu, biata, înțelegând, din prea multă iubire, tot îi vei da mesaj, din reflex, să îi spui că ai înțeles.
M-am încăpățânat ca un copil care “știe el”, m-am încăpățânat ca o femeie care a vrut sa dea exemplu altor femei ca ea nu pleaca atunci când nu mai e bine, m-am încăpățânat să arăt lumii că asteptarea n-a omorât pe nimeni, neînțelegând că nu mai sunt vremurile așteptării, nu mai sunt vremurile în care femeia trebuie să atepte bărbatul care se întoarce din război, căci spre deosebire de vremurile războiului, bărbatul n-a trebuit să plece din nicio onoare, ci a ales. Spre deosebire de atunci, acum, din “razboi” se dau telefone, se poate trimite iubirea și daca chiar ar vrea, ar ajunge repede, el sau iubirea lui, în orice forma ar fi ea, așa cum ai făcut-o tu când ai înțeles. Că indiferent ce război duci și cu cine, poate chiar cu tine însuți, asta nu te împiedică să iubești și să o arăți dacă o faci, ba chiar ar trebui, am simțit eu, să te trimită în brațele a ce iubești.
Nu te pot ierta, nu te pot ierta ca te-ai mințit pe tine. Nu te pot ierta că momentul despărțirii l-am decis eu, că m-ai lăsat să îți dăruiesc timp din viata mea, care nici macar nu ti-a trebuit și n-ai avut curajul să vii sa-mi spui „ plângi că s-a terminat”, poate așa nici n-aș mai fi plâns. Te pot ierta că n-ai avut timp, chef, dispoziție, context să mă iubești, dar nu te pot ierta că n-ai avut chef să te iubești pe tine. Te pot ierta că nu ți-am trebuit sau poate că încă n-ai aflat că ți-aș fi trebuit, dar nu te pot ierta că nu ți-a trebuit sufletul tău pe care l-ai ascuns de fiecare dată mai adânc și eu și mai încăpățânată am săpat după el. Te pot ierta că mă știe o lume întreagă acum doar ca să pot dormi în noaptea asta, dar nu te pot ierta că te-am iubit eu mai mult decât te-ai iubit tu pe tine.
Cine a inventat expresia „încăpățânat ca măgaru-n pantă”, nu întâlnise până atunci femeia care iubește sau n-a observat-o, că, oricum, noi femeile când iubim trecem cam neobservate, tocmai, poate, pentru că noi din încăpățânare urcăm panta, oricât de abruptă. Mă gândeam acum, dacă despărțirea este o pastilă amară pe care trebuie să o înghiți pentru un suflet sănătos și se ia în combinație cu lacrimi, minim 1L, cam care e doza recomandată după ce te încăpățânezi să stai bolnav cu lunile sau poate cu anii? Mai e suficientă o singură pastilă sau se recomandă o cură îndelungată cu deziiluzionale, antiamintiri, așteptstop și demnitax? O să le iau pe rând, o sa încep cu prima: Curaj, femeie singura! Oricum ce-a mai rămas din curaj le-a rămas femeilor.
.