Degeaba…Când ne îngrijim mai mult de morți decât de vii.

Cum e ea, lumea asta, întoarsă pe dos, cum ne îngrijim mai mult de morți decât de vii. Cum stau ei cu mâinile pe piept, îmbrăcați în straie de care, poate, n-au avut toată viața lor, în cimitire așezate pe locuri frumoase și liniștite, cu alei și poteci curate. De ce sunt ele așezate cimitirele în locuri de care viii ar avea mai multă nevoie iar noi, care mai respirăm, cu chiu cu vai, cocoșați de poluarea asta a sufletului, o facem în locuri aglomerate și murdare? De ce nu îi îngropăm sub autostrăzi, că și așa sunt gropi destule? De ce primește mortul mai multă pomană decât unul viu căruia i-ar trebui, poate, ca să trăiasca? De ce nu ne alegem un viu, doi, pe care să îi „pomenim” 7 ani? Știe el mortul că stă pământul să se surpe pe el de atâtea flori, în timp ce copiii ni se joacă în parcuri printre gunoaie și chiștoace de țigări? De ce sunt aleile și mormintele așa curate, de ce călcăm pe vărfuri pe ele și ne călcăm până și frații în picioare, până se afundă în pământ? Morții nu se ridică să facă mizerie, da, dar și dacă ar face-o, sunt sigură că viii ar curăța după ei, ar curăța și-ar sterge cu mâinile goale, poate-poate și-ar curăța și ei sufletele de regret și ar face orice pentru ei, păcat că abia după ce mor.

De ce?

De ce îți permiți să „uiți” de ziua ta de naștere dar nu îți permiți să uiți să chemi oameni la o masă mare 7 ani la rând și să burdușești buzunarele popilor? De ce ne e mai importantă moartea decât viața, de multe ori? De ce, că oricum vom ajunge și acolo? De ce ne sunt mai importanți după ce nu-i mai avem? De ce am fi făcut atâtea pentru ei dacă ar mai fi trăit și de ce ne dorim să fi avut mai multe amintiri cu ei abia când ești cu lumânarea în mână? De ce nu i-am sarutat toată viața așa cum te gândești că ai face-o când ești lângă mormânt? De ce le spunem toate adevărurile și ne deschidem sufletele cu totul abia după ce nu mai pot să ne audă?

Degeaba îi faci casă mortului care nu mai simte că îl plouă sau că-l ninge, degeaba îi pui termopane că oricum nu mai are păr să i-l zboare vântul, nici piele să i se zbârlească de frig sau de simțire, nici tălpi să umble pe marmură scumpă, nici nas să îl îmbete mirosul de crini, nici ochi să vadă că stă mort într-un palat și nici conștiință să te judece că sunt unii vii, care dorm sub cerul liber, cu hainele ude, cu frigul în oase și cu nasul în pungi și nu în crini sau cale, nici măcar în garoafe. Degeaba, că oricum va ajunge o mână de oase, puse într-un colț, să facă loc pentru următorii, pentru spectacolul mortilor de după el.

Ne gem cimitirele, dar nu de morți, cât de spectacol. Le gem sufletele de rușine și de obidă, de neputință ca nu pot să întoarcă spatele lumii ăsteia în care ne ajutăm unul pe altul să murim și apoi ne pare rău și ne lovim cu capul de pereți și strângem din dinți cu tâmplele în palme și coatele pe genunchi. Nu pot, săracii noștri morți, să întoarcă spatele lumii asteia a carei principală îndeletnicire e îngropatul, îgropatul adevărului, îngroparea sentimentelor de vii, îngroparea dezamăgirilor sau a iubirilor mult prea mari, a amintirilor, a așteptărilor sinucise din care se vor face ulterior un spectacol și-o paradă cu fanfară și bocete. Ne trăim relațiile punând pământ pe ele de la început și apoi le vrem înapoi abia după ce le-am văzut că au tras ultima gură de aer, abia după ce plămânii le sunt mult prea plini de mizerie și mocirlă. Și-am face orice să le aducem înapoi, ca și cu morții, pe care i-am prețuit prea puțin cât au fost în viață, și degeaba le resuscităm și le lăsăm iar să moară și apoi le facem palate și venim cu flori. Ce e mai rău, e ca nu există un mormânt în care să îngropi relația, nu există un loc în care să te duci și să o plângi și să-i spui toate câte nu i-au spus când încă avea puls. Nu există decât în tine. Și ajungem să bântuim cu inimile noastre, însele, morminte deschise, din care mai scoate din când în când cate o mâna, un picior, un schelet care a murit fără lumânare, un cadavru al adevărului, al conștiinței. Și ni se așază inimile lângă altele atunci când scheleții din ele își dau mâinile, atunci când fiecare are aceeași poveste de doliu al vieții, când descoperă că au fost la înmormântări similare.

Nu cumva suntem mai morți decât morții noștri? Cred că ei ne plâng pe noi mai rău decât îi plângem noi pe ei, ne plâng că îi vom urma mai neliniștiți decât nu-i lăsăm noi să fie.  Nu mai bine le aprindem lumânări morților și zugrăvim pereții orfelinatelor, că pe ei nu îi mai deranjează mucegaiul, că tocmai i-au mâncat viermii? Nu mai bine umplem frigiderele unor oameni care ar ajunge lângă morții noștri, în numele lor, decât să ne îmbătăm criță pe la pomeni și să ne plesnească burțile discutând lucruri departe de subiectul care ne-a reunit acolo? Nu mai bine ne strângem în brațe cat de des putem  copiii, iubiții, soții, amanții, acum? Nu cumva suntem așa ocupați să trăim, să creștem, să iubim, să alergăm să facem bani, că am uitat că și peste părinții noștri trece timpul? Nu cumva am uitat să ne facem amintiri cu oamenii de lângă noi, nu doar poze? Nu cumva am uitat ca murim, fiind prea ocupați să trăim și mai rău, ca e posibil să ne moară alții înaintea noastra? Nu cumva am uitat că unii oameni nu mai au puls să se întoarcă, nu mai au vlagă să bată drumul înapoi spre noi, vii sau morți?

 Poate dacă am sădi mai mult decât am culege sau măcar dacă am accepta  că nu am făcut-o, după ce am cules prea mult… Dacă am conștientiza consecințele, dacă am conștientiza că suntem toți, indiferent de vârstă, o adunătură de copii răsfățați care bat din picior că vor, vor, vor, bucăți din sufletele altora, daca am înțelege că sufletul cere responsabilitate, poate atunci viețile noastre n-ar mai fi un spectacol de teatru absurd cu palate pentru morți și gunoaie pentru vii. Nu vă mai jucați cu sufletul, oameni dragi, nu vă mai răsfățați pe lângă el…căci cu el trăim toată viața.