El zâmbea pentru că a câștigat în fața ei. Ea îl aplauda pentru spectacol

Cândva, în vremuri îndepărtate, a existat un bărbat.  Era un bărbat în jurul căruia roiau oameni, însă nu știu exact dacă se întâmpla asta din pricina tonului și a vocii ferme sau din cauza privirii inteligente. Într-adevăr inteligența îi era sclipitoare, câteodată paralizantă când se citea în ochii săi albaștri. De multe ori nu o putea ține în frâu și aluneca pe pante întunecate atunci când dădea mâna cu orgoliul. Alteori, era la polul opus, când fugea de el însuși, de frică să nu își facă rău, își anula orice urmă de vanitate și se retrăgea în el, singur.

Stătea, într-o zi, pe marginea unui drum, așezat pe-o piatră, cu coatele pe genunchi, cu fruntea plecată și nimeni în afară de el în jur. Se ținea de vorbă și le vorbea tuturor femeilor care trecuseră prin el. Le vorbea cu furie și dezgust, deși în fața lor nu o făcuse niciodată. Se biciuia pe el cu vorbe și gânduri de vinovăție, se certa cu viața și o făcea așternând asta pe hârtie, haotic și murdar.

În acea zi, a trecut pe acolo o femeie văduvă, ce nu părea să fie una oarecare în ochii altor bărbați, dar și ea, obosită de atâta drum și poteci lăturalnice, a decis să coboare din trăsură, pășind hotărâtă în noroi, fără grija că își va murdări hainele. S-a așezat lângă el și au vorbit ore întregi. Ea a văzut în el potențialul, i-a văzut sclipirea, dar și întunericul. I-a citit scrierile și a văzut în spatele furiei, esență și emoție. Ea nu mai avea statut, dar se descoperise pe ea. El era în plină ascensiune, dar se pierduse pe el. Atunci ea a simțit să îi dea un scop pentru care el să lupte, să se regăsească și să se reapropie de el. A simțit să îi arate o parte din el în care nu credea nimeni și motive să o șlefuiască, să își canalizeze furia către artă, până când se va dezbrăca de ea fără să-și dea seama și se va îmbrățișa pe el.

Și-a dorit să îl schimbe pe el pentru el și nu pentru ea, astfel că i-a pus în brațe tot ce a avut ea mai de preț, tot ce fusese ea până atunci și s-a luptat cu toți cei care o trăgeau de mânecă să nu-și mai piardă timpul. A fost acolo oferindu-i încredere, mângâiere și chiar să îl țină în brațe ca pe un copil, atunci când nu îl vedea nimeni. A fost acolo să îl încurajeze să plângă dacă simte și apoi să-și șteargă lacrimile și să se ridice. Să-i îndrepte spatele și să-i amintească cât este de bun. Și a reușit, mulți dintre cunoscuții ei s-au întors și au recunoscut că în spatele întunericului și vulgarului, exista sclipire și înclinație spre frumos și adevăr, dar că era necesară iubirea să șteargă haosul. Ea i-a oprit din a o felicita și i-a rugat, dacă vor într-adevăr să îi facă un bine, să se ducă să îl felicite pe el.

Lumea a început din nou să roiască în jurul lui, de data aceasta pentru cine era el de fapt și pentru faptul că începuse prin ce făcea să dea speranță oamenilor. A început să fie felicitat, iar ea a continuat să îl încurajeze, să nu cumva să se oprească, pentru că îl vedea fericit și pentru că îl iubea. Pentru că devenise un desăvârșit maestru al cuvintelor și asta îi făcea lui bine. Încrederea în el începuse să prindă aripi și să alunece din nou spre vanitate și deși începuse să lovească în ea, ea încă îl încuraja și îl provoca.  Deși el a confundat literatura cu realitatea și într-un mod diabolic a început să le combine, ea îl iubea din ce în ce mai mult, luptându-se pe ascuns cu întrebările din ea și cu etichetele cunoscuților, pentru că asta era felul lui de a evada din real și de probleme. Prin artă. Și ea respecta asta.

Stătea într-un colț al publicului, cu un cot sprijinit în palmă și cu tâmpla rezemată în două degete și îl privea cum își lua doza de încredere, de validare din partea lor. El se bucura, iar ea zâmbea. Era mândră de el.  Ajunsese în sfârșit să merite aplauzele ei.

Fiecare se mai întoarce din când în când în locul unde s-au întâlnit. Ea păşeşte fără jenă în acelaşi noroi şi se aşază pe piatră. El vizitează locul doar în trecere pe drumul lui, fără ca măcar să se dea jos din noua trăsură. El zâmbea căci câştigase în faţa ei. Ea îl aplauda în continuare pentru spectacol, privindu-l cum se îndepărtează.

-Doamna mea, v-aţi murdărit rochia, îi spuse cel care o însoţea întinzându-i mâna să se ridice.

-Rochiile se spală, John, a răspuns ridicându-se zâmbind. A lăsat fără grabă o albăstrea pe piatră şi de aici înainte, în toată viaţa ei, niciun drum nu a mai trecut pe acolo.