Era impunător prin fiecare gest pe care îl făcea, prin fiecare privire pe care o îndrepta către un lucru sau către altcineva, astfel că de multe ori nici nu apuca să rostească ceva, că înțelegeam ce urma să se întâmple. Îl ajutau și ochii de un albastru puternic pe care eu îi asemănam mereu cu necunoscutul și a dracului dorință de explorare în mine, că nu m-aș fi oprit din a-i sonda adâncurile. Îl priveam în ochi și mă trezeam pe tărâmuri neatinse de mine până atunci. Și fără indicatoare. El, în graba lui de a trăi, uitase un lucru. Uitase că atunci când îți pui bariere în suflet, este de bun simț să pui și indicatoare pentru cei ce cu elan s-au apucat să gonească prin viața ta. Acolo m-am izbit eu tare în el și mi-a zdruncinat toate gândurile de viitor, poate de atunci nici nu mai îndrăznesc așa tare să gândesc viitorul.

Altminteri, era un om simplu, pe cât de complicat. De la îmbrăcăminte până la părul tuns foarte scurt.Părea că face totul cu simplitate, părea că lăsa lucrurile să vină de la sine, dar ce naivă am fost eu să cred că un om ca el s-ar fi lăsat vreodată la mâna imprevizibilului.

Era nesimțit de bărbat prin deciziile pe care le lua scurt și ridicându-se de la masă. Și deși nu era cel mai potrivit mod de comunicare într-un cuplu, cumva se potriveau amândurora. Sau așa mi-am lăsat eu mie impresia. Era acel bărbat al cărui nume îți deschide porți, dar nu se ferea să îți deschidă portiere cu mâna lui. Era mai mereu cu un pas înaintea celorlalți, cu mulți oameni sub el și nu părea că s-ar fi chinuit să își câștige locul și cu atât mai puțin că se străduiește să îl mențină. Însă i se citeau păcatele pe față, i se citeau mustrările de sine în voce, atunci când îmi mai povestea când și când despre trecut. Era bărbatul cu trecut mult, nu în ani cât în trăire, pe care puține lucruri îl mai surprindeau în viață, iar femeile, descoperisem ulterior, nu se enumerau printre acele lucruri.

Era bărbatul obosit. Mai avea scăpări și mi se arăta obosit să anticipeze mișcări, obosit să jongleze cu situații, obosit să mai simtă. Obosise, de fapt, să-și mai ascundă trăirile și să-și anuleze sufletul. Dar în același timp, deși în brațele mele și părea că îi face bine, la final, când se ridica, erau doar niște brațe și nu știu când o făcuse, dar parcă jurase cândva să nu mai vadă mai mult de atât. Constatase el cândva că femeia este risipă de energie și ea, energia, trebuie conservată pentru deciziile importante. Spunea că a defila cu sufletul la vedere, e ca și cum ai înota rănit, cu sângele târâș într-un ocean cu rechini. Care rechini, deși nu îi vezi mereu, apar atunci când miroși a pradă. Dar eu eram o biată sirenă pe uscat, ce-și cânta ultimul cântec. El era bărbatul obosit de simțire, iar eu eram femeia care s-a încăpățânat să pună viață în el, de unde nici ea nu mai avea.

Muști și zâmbești. Muști și zâmbești. Îmi spunea de fiecare dată, înghiontindu-mi spatele subtil să stea drept, cu mâna opusă celei cu care mă ținea pe mine de mână strâns. Îmi spunea de fiecare dată când mergeam într-un loc cu oameni pe care nu îi cunoscusem până atunci, dar despre care mă avertiza de la început că nu sunt prieteni mai mult decât ar trebui. Îmi repeta același lucru atunci când urma să obțin ceva și teama de eșec îmi dădea târcoale. Și reușea, punea încrederea în mine și o așeza să stea dreaptă și cu tocurile bine înfipte.

Nu vorbea prea mult sau prea des despre noi. Avea o problemă cu timpul și zicea că îl irosim să vorbim despre lucruri care se trăiesc. Nici la mângâieri nu era campion, o făcea rar și în mintea mea asta însemna că le face doar când simte și nu din complezență. Îi plăcea în schimb să mă țină în brațe când eram doar noi și de mână când eram cu alții. Și mi-am dat voie să-i fiu, fără alte întrebări.

Ce am fost eu, ce a vrut el să fiu, nu știu nici până în ziua de azi. Dar știu că viața lui era o tablă de șah, iar noi, femeile, în viața unor astfel de oameni, cu siguranță nu suntem cele care fac mutările. Cu atât mai puțin ne-am fi dorit să fim adversarii. Am stat, am așteptat să aflu ce suntem noi, dar n-a rămas decât o umbră a ce am fi putut fi. Cumva, timpul și deciziile importante au fost fost o prioritate în fața unor brațe de femeie, pe care el a ținut cu tot dinadinsul să nu le acorde altă semnificație decât aceea pe care o pot avea două membre.

Dacă te-ai regăsit și vrei mai mult din mine, găsești cartea mea aici

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *