Femeia trebuie să fie frumoasă. Bărbatul trebuie să fie bărbat.

Nu am căutat niciodată bărbatul frumos, am căutat frumosul în bărbat, poate nici frumosul, poate doar parfumul de bărbat, poate doar saruturi cu înțepături de barbă, poate tricouri largi în care să mă răsfăț, poate doar palme, într-una sa-mi așez obrazul și una sa mi se plimbe în păr, poate încheietură pe care să îmi pun cuminte capul si să-i ascult vuietul lui de bărbat, așa cum asculți marea-ntr-o scoică. Am căutat sfaturi de bărbat și brațe mari în care să mă ascund după ce nu le-am ascultat. Am căutat bărbatul cu trecut care sa-mi intuiască viitorul, care să mă trezească și sa mă îndemne să visez. Nu m-a intrigat niciodată bărbatul din revistă, pentru că știu că eu nu l-aș fi intrigat pe el, pentru că știu că nu ar fi făcut niciun efort în privința mea crezând că m-ar putea  avea cu ușurință; să mă aibă e mult spus, să mă atingă. Mereu a fost despre intriga, iar un barbat frumos si atât nu mă poate intriga, ci îmi poate doar, încânta… privirea, hormonii, instinctele. M-au intrigat bărbații cu simțurile uzate, cu palmele obosite să învelească sâni de neamintite forme, cu buzele amorțite de atâta sărutare fără rost, cu privirea goală cu care privesc femeia dezbrăcată, cu buricele degetelor tocite de la atâtea sutiene desfăcute. De ce ei? Pentru că în momentul în care ei au descoperit frumosul din femeie, ea le-a devenit totul. Pentru că atunci când au găsit frumosul din spatele sânilor, nici instictul de proprietate n-a mai fost din orgoliu masculin, de mascul, ci strict raportat la femeie și la cum ar fi el fără ea.

M-a intrigat mereu felul în care un bărbat își aranjează ceasul. Pentru mine sunt două categorii de bărbați: cei care scutură ușor, natural, mâna stângă, cu un gest neconștientizat, în timp ce fac orice altceva și sunt cei care își aranjează ceasul cu mâna dreaptă, perfect conștient și îngrijorați de poziția lui, oprindu-se din orice altceva ar face. Mereu i-am preferat pe primii și mereu mi-am dorit sa fiu femeia-ceas a acestora: să fiu atât de prezentă încât să li se creeze automatisme, să fiu acolo indiferent de ce ar face ei, să facă lucruri pentru mine fără a se opri din ale lor, să se comporte ca și cum aș fi parte din ei, dar natural și fără grijă prea mare, să le aparțin, să le fiu ceasul, poate timpul… Tu poate îi preferi pe ceilalți, cei care au toată atenția îndreptată către tine, care conștientizeză că ești acolo și  că poți pleca oricând, care se tem de asta, cei cărora le oferi încredere în ei, ca un ceas accesoriu, cei care depind de tine ca femeie.

Nu mi-ar fi lipsit niciodată  bărbatul care nu m-ar fi lăsat să-mi fie dor și nu aș fi putut iubi niciodată bărbatul care îmi suflă în ceafă în cabina de probă și nici pe cel care mi-ar fi furat oglinda, baia și tratamentele. Nu mi-a trebuit niciodată gentleman-ul de fațadă, ci bărbatul care a vorbit despre ce nu și-ar fi dorit să vorbească și a făcut-o până n-am mai avut eu întrebări, care mi-a vorbit, parcă dator, despre trecutul lui; bărbatul care s-a oprit să-mi spună, să-mi arate, deși poate se grăbea pe drumul lui, al vieții drum; bărbatul care îți dă din sufletul lui deși nu mai are mult din el, care așteaptă și te așteaptă știind că oricare îți va fi decizia, e important că e a ta, cel care te învață să iei decizii. Un bărbat care învață o femeie să ia decizii… Asta da realizare.

Mi-au plăcut bărbații înalți, uriași, să aibă 3 m de încredere în ei și sa o aibă și atunci când  merg pe jos și atunci când conduc, și când intră în restaurant dar și când intră în casă, și când poartă butoni și smoking dar și când stau tolăniți în pantaloni de trening, și când comandă vită argentiniană și când mănâncă repede  niște mici. Să o aibă atunci când sunt goi, când le lipsesc hainele, ceasurile, mașinile și orice altceva le-ar ajusta încrederea, atunci când se au doar pe ei, când le lipsește chiar si femeia.

Mi-au plăcut bărbații care nu spun prea multe, care nu oferă garanții, imprevizibili, dar sinceri. Sinceri și transparenți. Să se joace, dar după reguli. Să mă privească și sa o facă în așa fel încât să nu îmi dau seama. Să-mi plimbe mintea, sa-mi dea mat, dacă vor, câtă vreme eu le sunt tabla de șah. Să mă mâzgălească, să mă murdărească oricât, câtă vreme eu le zugrăvesc sufletul. Să conducă, să mă conducă, să mă domine, ba chiar să mă lege, câtă vreme mă țin de mână. Să-și proptească mâinile mari în talia mea, să mă tragă de par până-mi îndoaie coloana câtă vreme îmi sarută umerii. Să mă pună în genunchi și ei să se julească până la os câtă vreme îmi aduce plasturi după. Să-mi spună să tac și-o sa tac, câtă vreme gandurile îi vorbesc despre mine. Să plece, să se ducă, să rezolve, să se întoarcă, iar să plece de 10 ori câtă vreme sufletul îi miroase a mine, câtă vreme pe spatele lui stau scrise șoapte de dragoste scrise cu unghiile-mi în carne.

N-am iubit niciodată bărbatul care mi-a vorbit despre NOI cu lejeritate în glas, ci pe acela care o făcea rar și pe neașteptate, cu fâstâceală și tremur pe buze, niciodată pe acela care a făcut promisiuni; de acela, poate, m-am îndrăgostit, dar nu m-a avut; nici acela care credea că nu e suficient de bun pentru mine, căci avea dreptate; nici acela care n-a știut să aștepte, nici acela care s-a grăbit să mă aibă, nici cel care n-a înțeles că mi-am dorit să aparțin, nu să fiu avută, care n-a înțeles că diferența dintre ăstea două stă în intenție, care n-a înțeles că îngenunchez, neortodox, în fața lui și nu a orgoliului său și că nu o fac ca să mă rog, nici la divinitate dar nici de el.

Am apreciat bărbații care au recunoscut că nu poți avea o femeie o zi, o noapte, o luna, un an, zece, decât dacă ea alege să o ai. Am tresărit de emoție atunci când am întâlnit bărbați sinceri, care umblă dezbrăcați de măști; cred că “mai”  bărbat e cel care spune prietenilor lui “Nu, n-am f*tut-o”  decât cel care afirmă cu emfaza „Logic! Si pe prietena ei”. De fapt, singurul bărbat dintre ei doi e primul, celălalt e doar de sex masculin. De ce? Pentru că sinceritatea înseamnă curaj, iar bărbatul fără curaj nu e bărbat. Când vorbesc de curaj mă gândesc la bărbații care plâng în situații limită. Curaj? Da, curaj. Mă răscolesc lacrimile bărbaților, tocmai pentru că sunt rare și mult așteptate și tocmai pentru că trebuie să fii bărbat să plângi. Da, e nevoie de curaj să arăți că ai momente când nu poți fi bărbat. Tocmai asta îi face bărbați.

Nu mi-a trebuit bărbatul pe care să plesnească tricoul, care să își îndese muschii în cămașă. Mi s-a părut ieftin bărbatul care petrece jumate de zi printre fiare, dacă nu cumva asta îi e ocupația principală, în loc să joace , mai bine, fotbal, tenis sau orice altceva care să aibă reguli. Mi-au trezit repulsii bărbații mai fini pe picioare ca mine și cu unghiile în lacul cărora aș fi putut să imi retușez machiajul. Detest bărbații care îmi fură programările la salon și mă enervează bărbații care ne fură ce e al nostru:  frumusețea și cochetăria.