În dragoste mai și doare…

În dragoste mai și doare. Doare când mă trezesc dimineața amorțită și cu gâtul strâmb pentru că nu pot dormi altfel decât cu tâmpla lipită de pieptul tău, nu pot dormi altfel decât cu cântec de leagăn pe ritm de inimă. Mă dor coastele de când m-am făcut mică și m-am cuibărit toată în tine.

Dragostea mai și înțeapă. Înțeapă când ți-e lumea mai dragă cu fire din barbă, fix atunci când părea sărutul perfect și tresari fără să îți dai seama. Dar nu îmi trebuie perfect, îmi trebuie real, așa că e bine. E bine că îmi amintește că-s trează, că nu visez și că dragostea mai și doare, altfel ar fi minciună.

Doare când e prea multă și buza de jos este prinsă fără scăpare între dinții lui, deși când te privește în ochi, parcă durerea capătă o crustă de zahăr și doare frumos, așa că-ți predai buzele cu totul. Să le devoreze, dacă vrea!

Doare când mă împiedic cu gândul la tine sau când mă lovesc serios în mobilă încercând să ripostez din gâdilat sau din ciupituri . Și apoi mă dor obrajii de prea mult râs. Dar nici nu mai contează, îți dorești să te doară vieți cu zâmbetul pe buze.

Doare când palmele ți se lipesc cu poftă de fund și trece când cu brațe mari ești cuprinsă. Doare când mâna ți se înfige la rădăcina părului, dar doare pentru a te mângâia să treacă.

Doare când îți dai seama că ești dependent și ustură când diminețile sunt mute de tăcere și străine de tine. Când ți-e dor de durere de coaste, dar o simți doar pentru că ți-e greu să respiri și nu pentru că am dormit amândoi pe-un centimetru de pat. Pentru că a fost atât de real, încât am crezut că va mai fi și n-am înțepături de barbă să-mi spună că sunt vie. Când încă mă împiedic cu gândul la tine prin casă, dar casa e goală de tine și tâmplele au luat locul obrajilor în durere și nu, nu vor să treacă. Mi s-a mutat durerea în suflet, iar pastile pentru asta cică n-au la farmacie.

Doare și trece, așa e în dragoste. Chiar și când nu mai e. De ce trece dragostea? Și când nu mai e, când trece?