Loialitatea nu.
Loialitatea nu are măsură. Nu poți fi puțin loial sau puțin mai mult loial. Ori ești ori nu ești.. Loialitatea n-are limită, nu există un capăt al loialității, nu poți fi loial 3 zile la rând și mâine nu mai ești.
Nu poți să spui „i-am fost loială până când nu m-am mai simțit fericită.” Nu, pentru că dacă i-ai fost loială așa, nu i-ai fost deloc. Loialitatea nu se măsoară pe intervale de timp și nici în funcție de circumstanțe, nu se așteaptă a fi plătită nici în bani, nici în sentimente și nici în servicii.
Loialitatea nu are circumstanțe atenuante, lipsa loialității nu se justifică, tocmai pentru că a fi loial presupune circumstanțe nefavorabile, tocmai pentru că abia atunci te numești loial, când după toate legile logicii n-ar trebui să fii. Loialitatea nu este condiționată, altfel nu mai e loialitate, e troc sau mă rog, contract în care două parți oferă servicii în schimbul unor alte servicii sau, depinde, sume de bani.
Din loialitate nu faci paradă. Căci altfel ești mândru, nu ești loial. Loialitatea nu se povestește, tocmai pentru că nu e conștientizată. Cu loialitatea nu scoți ochii nimănui, căci altfel se numește nevoie de apreciere , se numește egoism. De loialitate nu te saturi și nu te plângi. Poți să te plângi de lipsa loialității altora, dar de felul în care te pui preș la picioarele sufletului cuiva, nu te poți plânge, decât dacă nu cumva o faci pentru premii sau pentru că îți lipsește atenția. Iar asta, din nou, n-are nicio treabă cu loialitatea.
Loialitatea nu e chestiune de alegere și nu e sacrificiu, căci altfel se numește exercițiu de voință și de înfrânare a dorințelor. Loialitatea nu e ca postul, nu include ideea de abstinență, ci o exclude, nu o practici pentru un suflet mai curat, ea e parte din tine și tocmai către sufletul tău nu e îndreptată, ci către al celuilalt. Când te sună un prieten la 5 dimineața că are probleme, nu te numești loial dacă îți spui în gând oftând „fie, o mai fac și p-asta” și apoi îi trântești loialitatea în față când îți trebuie ceva. Nu, loial ești atunci când sari din pat în pijamale, când pleci cu un pantof de-un fel și altul de alt fel, când mai suni pe drum să trezești alți oameni care să îți ajute prietenul, când după ce ai făcut tot ce ai simțit că trebuia, ajungi acasă și constați că ai uitat ușa de la casă deschisă și apa pornită.
Loial nu ești când nu înșeli pentru că nu trebuie sau pentru că nu ți-au plăcut opțiunile. Loial ești când nu poți să înșeli, deși poți și contextul ți-ar permite.
Loialitatea nu cere loialitate, ea nu cere nimic și nu vine niciodată din prostie. Un om prost va fi mai degrabă rău, un om inteligent va fi mai degrabă loial, iar un om loial va fi întotdeauna fericit chiar și atunci când va fi considerat prost. Un om loial va fi dezamăgit, dar nu de felul frumos în care a ținut spatele unui suflet, ci de felul urât în care acel suflet a întors spatele. De neputința de a salva sau de a ferici mai mult decât a făcut-o. Un om loial nu va suferi niciodată din cauza faptului că a fost mai loial sufletului celuilalt decât a fost sufletului lui, ci de ignoranța aceluia care n-a știut că-i face bine. Un om loial nu va fi trist niciodată pentru că s-a dăruit pe el, ci pentru că cel căruia i s-a dăruit n-a avut curajul de a recunoaște că îi trebuie sau n-a avut loialitatea față de el însuși să nu-și murdărească sufletul.
Loialitatea nu înseamnă curaj, înseamnă încredere și nu în celălalt, nu, înseamnă încredere în tine însuți. Încrederea că tu te vei descurca în lipsa loialității lor. Ea, loialitatea, stă în noi, însă e nevoie de oameni loiali să vină să o scoată de urechi, afară, din jobenul sufletului nostru. Ar trebui să n-avem nimic, dar să avem loialitate, așa le-am avea pe toate.