Mai știi că ai promis că vei fi altfel?

Mai știi când mi-ai ținut mâna prima dată? Mai știi când ai plecat prima oară și am rămas gândindu-mă la tine? Am închis ușa și am început să alerg prin casă de fericire, de fericire că existai. Când ai plecat prima dată și eram în gândul tău la fiecare curbă, la fiecare intersecție, în fiecare depășire.

Mai știi prima dată când mi-ai zis „bună dimineața” imediat cum te-ai trezit, înainte să ajungi la birou și înainte să îți bei cafeaua și am rămas uimiți amândoi, pentru că tu niciodată  nu făceai asta. Am rămas uimită că te trezeai cu mine în gând și nu aveau răbdare gândurile și ți-o luau înainte. Iar tu ai rămas uimit că s-ar putea să fiu eu aceea…

Mai știi când am venit prima dată la tine și erai așa fericit încât ai uitat să îmi iei și bagajul ăla de 2 tone din mână și ne-ai luat în brațe împreună? Când am plecat de nebuni doar ca să ajungem să vedem un prăpădit de baraj și pe întuneric, pentru că plecaserăm târziu. Când toți ceilalți erau nervoși că era noapte în mijlocul pustiului și nu erau restaurante și băi în jur, iar nouă nu ne păsa decât că ne ținem în brațe și nu simțeam nici foame, nici nimic altceva. Ne hrăneam cu zâmbete și îmbrățișări și nimic nu conta. Noi făceam concurs de mestecat Hubba Bubba la metru și îi terorizam cu baloane de săpun din chestia aia care curgea, pe autostradă.

Mai știi când am plecat prima dată și ți-ai dat seama că s-ar putea să mă iubești. Când a urmat cea mai lungă săptămâna, pentru ca mai apoi să încaleci pe mașină, să vii și să-mi spui să-mi fac bagajele pentru că tu nu poți altfel. Mai știi câtă nebunie zăcea în tine?

Mai știi când ai promis că mă faci fericită? Mai știi că a fost un timp când încă te preocupa asta? Era un timp în care chiar îmi arătai că sunt importantă, un timp în care contam mai mult decât filmulețele din news feed, un timp în care îți împărțeai timpul între mine și prietenii tăi, un timp în care îmi trimiteai mailuri cam cu ce fac eu prin sufletul și prin viața ta. Era timpul ăla în care erai atent la ce fac și ce îmi doresc, pentru ca mai apoi să faci un lucru spontan, iar eu în extazul surprinderii te întrebam: de unde ai știut??. Mai știi timpul ăla dintre noi în care nu ne certam din căcaturi și deși tu nu le numești certuri, ele sunt acolo, se adună și deformează.

Mai știi timpul ăla în care nu ne scăpau reproșuri în glumă sau la nervi, vremea aia în care eram atenți la cuvinte și ne purtam cu grijă cu relația noastră, ca și cum era ceva prețios și eram conștienți de faptul că un lucru zgâriat sau ciobit își pierde din valoare. Acum am început să ne comportăm ca niște copii de bani gata, răsfățați, care nu mai pun preț de lucruri. Ne-am îmbogățit prea repede cu iubirea asta a noastră, încât nu o mai prețuim ca atunci când nu o aveam. Poate te-ai îmbogățit prea repede cu mine, poate ar fi trebuit să mai țin o vreme hainele în bagaj.

Mai știi câtă furie stătea în tine când ți-am dat voie să citești din mine și ai văzut cât de prost s-au descurcat alții să mă facă fericită, mai știi cât de încruntat erai și nu înțelegeai cum dracului reușiseră să facă totul praf? Nu înțelegeai ce au avut în cap. Cred că începi să înțelegi acum, cred că începi să le calci pe urme…

Mai știi când din greșeală făceam comparații și te uitai în ochii mei și îmi spuneai că tu n-ai să fii niciodată ca ei? Mai știi când ai promis că vei altfel? Sau poate cine știe, în încercarea mea de a te face pe tine fericit, am uitat să simt eu fericirea. Tu ești fericit, eu am început să fiu uitată. Poate fericirea asta se mută pe rând de la unul la altul, cine știe. Sau poate sunt eu la PMS.

Să-ți zic la final că te iubesc? Nici nu știu… Poate ți-am arătat prea mult asta…