N-am fumat și n-am murit

După cum bine știți și am anunțat pe toate cele multe conturi de Facebook, aseară, eu și 10 mândre drăguțe, ne fâțâiam gleznele prin Bellagio.  Când m-a trosnit pe mine ideea,  la 1 noaptea, să fac o ieșire blitzkrieg cu oamenii care-și chinuie ochii cu ce scriu eu pe aici, nici nu îmi dădusem seama că va avea loc în fatidica zi pentru fumători, anume când nefumătorii pot să respire liniștiți și nu mai trebuie să vină cu măștile de oxigen după ei.

Nici nu știu cu ce să încep, cu starea de nestare din lipsa țigării, cu doamna de la garderoba care azi cred că și-a dat demisia sau, în orice caz, nu mai știe sigur punctele cardinale care pe unde sunt, cu fauna chinuită de tocuri prea mari pentru cât poate suporta o coloană vertebrală și cocoșată de silicoane  din compania arabilor. Paranteză. Mă, n-am nimic cu silicoanele, pe bune, dar când te duci tu acolo micuță la doctor și îi spui că vrei silicoane, ăla nu îți zice și ție: fata mea, dacă pui 2 hectolitri de silicon nu ți se mai vede fața, stai cu capu’ sprijinită pe ele, nu mai ai mobilitate la mandibulă, dai cu bărbia în ele când vorbești, nu mai vezi gropile în față să le ocolești. Nu știu, dar cred că îți dai seama cât de mici a avut o femeie sânii înainte, în funcție de cât de mari sunt silicoanele acum. Adică trebuie un complex destul de mare să îți trebuiască macara să poți să îi cari cu tine acum. În fine, dau cu părerea că nu mă pricep. Dacă aș începe cu domnul care mi-a propus să ne retragem amândoi, ar însemna să transform articolul ăsta în unul despre cum ar trebui bărbatul să accepte refuzul, dar mă trezesc în 6 ore, așa că o să revin zilele astea asupra problemei. Să ne retragem? Dar ce? Suntem tramvaie și ne retragem la depou? Mă rog…

Nu știu dacă fotograful a apucat să facă poze la 3 oameni. Și în ălea 3 poze, ori erau nefumători, ori au ieșit cu fețe ca și cum tocmai i-au luat crampele fumatului împletite cu gândul frigului. Deci fețe cam ca atunci când te trece și n-ai hârtie igienică. Ar mai fi lipsit să îl vezi cu aparatul în fața clubului. E interesant tare fenomenul când tot clubul e în față la țigară și unul săracul tre’ să se sacrifice să rămână la masă. La mare mai vezi practica asta, când unul tre’ să stea la șezlong și restul se bălăcesc liniștiți și fericiți și el se uită așa cu jind de pe mal. Și n-ar fi fost necesar musai, că înainte lăsai mai tot la garderobă, dar acum când e coadă mai mare la garderobă decât la bar, le iei după tine la masă. Când îți arde gâtul, mai degrabă găsești un fraier să stea la masă, decât să pierzi timp din viață așteptând haina. Care fraier e de fapt șmecher, că are țigară electronică după el, pe care țigară nu-i îngheață mâna. Unde mai pui tot frecușul, scoate numărul, nu e numărul, dar unde am pus telefonul, vai mi-am uitat rujul în haină, stai că țigările, nu e bricheta. Drăcie! De acum încolo cred că închiriez o casă și dau petreceri private printre norișori de fum. Hm, n-ar fi rău. Mai ales că am fost surpinsă să își dorească atâta lume să mă cunoască. Data viitoare promit să organizez din timp.

N-am să fac ditai polologhia despre bărbații care fac ei și dreg ei și rup ei clubul în două cu câte 3 pe-un genunchi și să nu cumva să nu îi trec pe listă și din 4 mese rezervate au venit 3 bărbați. Nu mai zic nimic, nu mai zic că vorbesc la pereți,sunt sătulă de futankamoni d-ăștia în fereastra de Facebook, sătui de …. ca măgarul de bâtă. Le mulțumesc, în schimb,  domnilor pe care i-am cunoscut și cu care am râs neașteptat de mult. Am apreciat grija de a-mi feri privirea de scena în care un animăluț matolit ruga ambițios bodyguarzii plictișiți să îl trosnească și nu voia nici în ruptul capului să-i lase în treaba lor. Am apreciat gestul natural de a mă pune la adăpost în spatele lor. Apreciez și o scriu zâmbind. Mulțumesc fetelor pentru efortul de a căuta și găsi în ce se îmbrăca, de a sta cu orele în oglindă și curajul de a pleca de acasă să vină într-un loc fără să mă cunoască. Poate n-am putut să vă ofer cea mai frumoasă seară, dar sper că v-am oferit un început frumos de prietenie. Până la urmă, noi, oamenii contăm cel mai mult, cu sau fără loc de fumat și indiferent de context.

Mulțumesc www.anafashion.ro pentru pantofii din piele naturală, în ciuda vegetarienilor extremiști,  de care n-am simțit nevoia să mă descalț. Nu m-aș fi descălțat oricum, o femeie trebuie să își poarte durerile cu zâmbet și demnitate, însă zâmbetul e sincer când ele lipsesc. Mulțumesc clubului Bellagio pentru suportul ideii mele din miez de noapte. Va mai urma 😀

P.S. Parcă n-a fost chiar așa de rău să ajung acasă fără să miros toată a fum. Ca la virgine, prima oară e mai greu, dup-aia te obișnuiești, începe chiar să-ți placă.