Nu ți-am spus niciodată, dar…

Știi, nu ți-am spus niciodată, dar în mine se vorbea mult despre noi. Nu ți-am spus, dar în lumea mea te țineam de mână mândră, deși în lumea noastră, atunci când îți atingeam mâna, o făceam să pară din greșeală.

Nu ți-am spus niciodată, dar te-am îmbrățișat în feluri în care bine că nu am făcut-o, căci n-ai mai fi fost viu acum. N-am vrut să știi, dar făceam pe proasta, pentru că îmi plăcea să îmi explici și să te urmăresc, indiferent ce-ai fi spus. N-ai habar, dar am dus discuții la extreme, pentru că, nu știu, dar pur și simplu mă răscolește chiar și când te înfurii și te încrunți și înjuri.

Nu ți-am spus niciodată, dar când tu prindeai curaj să spui, eu mă faceam că nu aud sau nu pricep, deși îmi mustăcea sufletul. Îți ceream să-mi explici, dar nici orgoliul tău n-avea lanțul prea lung. Și eram înapoi de unde plecaserăm. Doi fraieri.

Nu știu dacă ți-am spus, dar ai adormit în telefon. Ți-a adormit sufletul cu capul pe umărul meu. Te ascultam respirând și sigur nu ți-am spus, dar a fost una dintre cele mai frumoase liniști pe care le-am ascultat vreodată. N-am putut să nu te învelesc cu gânduri calde și să-ți vorbesc din suflet, dar, și atunci, am făcut-o în gând. Data viitoare îți voi șopti iubire, m-am gândit mai bine, și, de-ar fi să auzi, ți-aș spune că ai visat. Normal că nu ți-am spus, dar am adormit respirând la fel.

Aș fi fost tâmpită să îți spun că n-am fost niciodată ocupată când mă căutai și aș fi fost chiar fraieră pentru o fraieră, să îți răspund în secunda următoare. Normal că am zis nu, de multe ori, deși în mine țopăiau da-urile de la prima întrebare. Firește că mă căutau și alți bărbați, dar normal că nu ți-am arătat și felul în care îi refuzam. Evident că nu toate ideile tale sunt bune, altfel eu cum aș mai fi venit să te împac?

Nu ți-am spus niciodată, dar atunci când mă certam cu tine o făceam de prea mult dor. De nervi că nu ești lângă mine, să pot să mă prefac privindu-te. Am omis să-ți spun, dar mă răzbunam pe tine din lipsă de tine. Nu ți-am spus niciodată, dar când îți ceream să pleci, o făceam pentru că îmi plăcea să decizi să rămâi, iar când te lăsam să decizi să pleci, o făceam pentru că voiam să mi te întorci.

M-a întrebat cineva, recent: dacă azi ai muri, mâine de cine ți-ar fi dor? Și cred că ăla a fost momentul când mi-am spus eu mie, toate cele de mai sus pe care nu ți le-am spus niciodată ție, Fraier. Nu ți-am spus niciodată, dar cred că ne mințim. Așa se întâmplă cu oamenii care mint la fel.

P.S. Nu ți-am spus niciodată, dar începusem să mă îndrăgostesc. Și mai cred că… Nu, asta nu.

P.S.S. Liniștește-te, Fraier, scriitorii inventează.