Pentru cei ce nu-s acasă.

Of, cum e ea dată puterea oamenilor ce nu profită de ea. Cum e ea dată puterea celor ce stau pe ea, cu brațele sufletului încrucișate și stau confortabil în timp ce alții le țin așa de frig, de dor, de neputință. Of, cum e ea împărțită puterea asta cu ochelari de cal, cu dopuri de urechi, la pachet, să nu-l auzi pe cel ce țipă mângâiere, să nu-l vezi pe cel ce întinde mâna.

Of, cât mi-aș dori să pot să le duc acasă celor ce sunt departe sau să aduc pe cei ce sunt așteptați acasă. Cât mi-aș dori să pot să le fiu drum, să fiu cea mai scurtă punte între cei ce se încălzesc cu vise. Între cei ce sting dorul noaptea și se țin în brațe-n somn de la distanță.

Mi-aș dori să pot să le mângâi eu copiii, să trec pe la fiecare pat, să dezmierd obraji umezi de dor de părinți, să cert greșeli de adolescenți ce învață să-și fie suficienți în lipsa lor. Copii ce se depărtează de ei și de ei înșiși, să le liniștesc furia, să le fiu refugiu, să le fiu îmbrățișare când nimeni nu le înțelege răzvrătirea, să-i înțeleg când toți îi condamnă. Le-aș înțelege rătăcirea și încăpățânarea, le-aș înțelege personalitătea puternică ce crește în ei, aș înțelege lipsa și nevoia de atenție, le-aș înțelege scăpările și izbucnirile în lacrimi. I-aș înțelege, pentru că așa sunt oamenii puternici, mai au scăpări.

Mi-aș dori să pot să le îmbărbătez bunicii cu pleoapele grele de grija copiilor lor, cu urme de durere în suflet atunci când nu mai știu să aline puii, când nu mai au cuvinte să promită în lipsă de umăr de mamă sau decizie de tată.

Mi-aș dori să pot să fac cumva, să le treacă timpul mai repede, să vină timpul ținerii în brațe. Mi-aș dori să le treacă timpul despărțirii și să le dau timp în plus să se cunoască. Să cunoască ce le-au devenit copiii și cum le-au îmbătrânit părinții.

Mi-aș dori să opresc goana asta pentru care mângâiem cu porția și sărutăm pe degete-ntr-un an. Să pot să umplu golul acela rece de depărtare, în care mai mișună din când în când vinovăția. Să le spun și să-nțeleagă ei, părinții, că nu sunt vinovați că au plecat din iubire pentru ei. Nu ești vinovat pentru decizii atunci când n-ai de ales. Nu sunteți vinovați că ați plecat să puteți să le dați aripi copiilor să zboare.

Nu poți fi vinovat, părinte, nici de i-ai rupt din lumea lor, nici de i-ai crescut printre străini. Nu ești vinovat nici de-au uitat limba noastră, nici de nu mai înțeleg vorbele bătrânilor sau nu-și mai amintesc casa din copilărie. Nu poți fi vinovat că le ești departe sau că îi ții departe. Iubirea nu scoate vinovați, iubirea formează eroi. Nu plânge, părinte dragă, parinții eroi formează copii puternici. Copii puternici pentru care va fi meritat să fiți eroi. Iar toți oamenii puternici înțeleg într-un final…

Of, cât mi-aș dori să am putere să v-aduc pe toți acasă, chiar și pe cei ce nu v-ați mai întoarce… Cât mi-aș dori să pot să strâng toți oamenii puternici într-un acasă mare…