Ploaia de vară e ca orgasmul

Probabil dacă m-ar vedea mama acum în balcon cu norii deasupra-mi, m-ar lua de-o aripă și m-ar trânti în casă. Dar nu e. Așa că stau cu tălpile suficient de aproape de furtună cât să-mi stropească degetele. Suficient de aproape de vânt cât să-mi zboare cămașa și să-mi dezgolească pulpele. Cât să-mi facă sânii să fie atenți în direcția lui, cât să-mi dezvelească umerii de păr. Cât să-mi lovească fața stropi îndeajuns de mari să-mi sature sau să-mi sărute, mai bine, pielea și îndeajuns pe mici să nu-mi întorc fața.

Atât de aproape de furtună cât să-i simt nemulțumirea, dar îndeajuns de departe cât să-mi rămână locul uscat, încălzit de fese. Cât să simt siguranța aia tâmpită după care alergăm cu toții, să o simt în timp ce risc. Să mă simt vie, dar pe buza întâmplării. Ați observat? Ploaia de vară e ca un episod din viața noastră. Râvnită pe timp de arșiță și pe cât de așteptată, pe atât de scurtă. Nici n-apuci s-o savurezi că se termină. Începe din senin, se revarsă cu furie și apoi te părăsește ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca și cum nici nu și-ar mai aminti că a mai trecut pe aici.  Ați observat? Fulgeră în depărtare. Apoi fulgeră din ce în ce mai aproape și pe măsură ce se apropie norii și îți ridică pielea, începe să plouă mai repede și mai tare și mai tare și apoi BUM!!! Se cutremură toate simțirile în tine, ți se răscolesc toate „înăuntrurile” tale de om. Iar apoi se liniștește, picură…mai picură puțin… Liniște deplină. Dispare ca și cum nu ar fi frământat nimic în tine, ca și cum nu ți-ar fi ridicat toate firele de păr. Rămâne doar mirosul și dorința să apară din nou. Și totul se evaporă. Ploaie de vară e ca orgasmul. Iar ca să înțelegi trebuie să mai citești o dată. Mai vreau. Din nou. De data asta cu muzică. În pat cu mătase rece.