Relația la distanță nu e despre distanță…

Distanța în kilometri e enervantă, e sâcâitoare. Imaginează-ți un robinet stricat pe care, oricât l-ai strânge, tot picură și picură și e greu de suportat până te obișnuiești. Și tot îți vine să arunci cu ceva înspre el din când în când.  Oricât ai apropia distanta, dacă nu o elimini, dacă nu repari robinetul, chiar dacă te vei obișnui, tot vei vrea, la un moment dat, să arunci cu ceva până acolo. Tot vei vrea să iei distanța și să o frângi pe genunchi. Oricât te-ai obișnui să ai în casă un robinet stricat care îți răsucește nervii, va veni un moment în care vei ajunge la concluzia ca nu îți va mai trebui. Nu îți va mai trebui robinetul, dar de apă nu te vei putea lipsi. Și de aici mai departe, nu mai e vina distanței, e vina noastră.

Distanța dintre oameni nu apropie și nu desparte, depărtarea dintre suflete da. Cred că sufletele își au ele o apropiere sau o depărtare a lor care nu se măsoară în kilometri. Cred că sunt oameni între care stau munți și ape și mări, iar sufletele lor sunt strâns împletite și sunt oameni în aceeași casă, în același pat, între care există o distanță de zile sau săptămâni de când s-au înțeles ultima dată. O distantă de nici nu își mai aduc aminte câte săptămâni sunt de când s-au sărutat ultima data, o distanta kilometrica între ce credeau și ce este. Ironic cum primii își doresc apropierea celorlalți, iar celor ce sunt în același pat le trebuie dorul. Distanța n-are voie sa existe nici măcar la distanță.

Distanța în kilometri e ca o pernă cu fulgi, oricât ai mototoli-o, oricâți pumni i-ai da să o faci mică, să o îndeși într-un dulap, oricât ai juca-o în picioare și oricât ai asfixia-o urcându-te pe ea, în momentul în care îi vei da drumul, ea va crește la loc. Pe cât de înalțător că ai reușit pe atât de decepționant când ea revine. Când o vezi mărindu-se în fața ta, când îl vezi îndepărtându-se și simți că ți se scurge sufletul prin margini. Cu distanța te lupți să o micești, dar e în natura ei de distanță să fie mare, oricât de mică. Distanța vine la pachet cu oftatul, nu e pentru oamenii leneși în iubire. Kilometrii nu sunt pentru oamenii firavi, ei cer antrenament sau dacă nu antrenament, atunci încăpățânare să-l capeți. Dar nici cei ce n-au cunoscut distanta în kilometri nu au simțit emoția, frica și tălpile desprinzându-se de sol, toate deodată, la jumătatea drumului.

Aveți grijă, relațiile la distanță nu durează, ceea ce e de dorit până la urmă, nimeni nu intră într-o relație la distanță în speranța că va rămâne acolo. Nu durează, nu căutați să vă obișnuiți cu distanța, căutați să o eliminați, nu peste noapte, încet dar sigur. Cu distanța te obișnuiești până nu-ți mai trebuie deloc. Ea cere răbdare, cere putere, cere sacrificiu, speranță, cere încredere și curaj, cere luptă cu tine însuți și cu ceilalți care-și dau cu părerea. Depărtarea o suporți, nu te obișnuiești cu ea, ea este un efort, iar cu efortul te iei la trântă nu te obișnuiești. Oameni sunteți, aveți limite, tocmai de aia trebuie să mutați limitele mai sus și mai sus astfel că apoi, poate să vină și potopul și nu vă mai atinge. Ce este o relație la distanță dacă nu speranța unei relații cu ținere de mână, cu strâns în brațe? Ce este o relație la distanță dacă nu un preludiu pentru cea cu dimineți alintate în doi? Dacă mă gândesc mai bine, cred că orice relație ar trebui să înceapă la distanță, astfel că cele care ar rămâne în picioare ar fi singurele relații sincere.

Speranța moare ultima, dar moare și ea, nu loviți în ea, nu sădiți îndoială. La distanță nu e loc de jocuri, nu e loc de nehotărâre, nu e loc de „poate” sau de „să vedem”. La distanță nu e timp de „nu e timp” , căci altfel vă moare relația ce n-a apucat să fie relație. Nu kilometri despart și nu lipsa lor apropie, nu distanța până la finish îți asigură premiul, ci felul în care îți controlezi respirația pe timpul maratonului, voința să tragi de tine atunci când simți că nu mai poți, când te lasă genunchii și rămâi fără aer.  Acel „încă puțin” pe care îl repeți când îți ard palmele de dor și poți, pentru te vezi la el în brațe și vei ajunge acolo puternică. Nu-ți trebuie susținători și nu te gândi la competiție. Ești tu cu tine. Gândește-te că spectatorii stau liniștiți și dacă tu reușești și dacă nu. E important pentru tine, nu pentru ei. Competiție, care competiție? Câte femei capabile de ce faci tu acum crezi că există?

Într-o relație la distanță dacă ai intrat n-ai voie să renunți, ești acolo pentru că cineva, cumva, a creat contextul ăsta pentru că știa că poți, n-ai decât să mergi până la capăt. N-ai de unde să știi ce iese, nu depinde numai de tine, dar poți să fii sigură că după ce treci de asta, oricum ar fi, ai simțit într-un timp cât alții în de zece ori mai mult. Cu dușmanul înainte! Care e cel mai mare dușman al femeii dacă nu speranța?

DESPRE AUTOR

AndraFaraZahar

Din suflet mi-am făcut stilou, iar din scrum cerneală. Din orice scrum, dar nu de zahăr. Fără îndulcitori, fără conservanţi vi le spun verde în suflet. De mă vei vrea, de ma vei urî sau mă vei devora, fă-o cu înverșunare, oricum niciunul nu știm care cine suntem.

Dă share să vadă și cine trebuie.