Să fii femeie așteptând să fie bărbați… Ce spectacol caraghios!

Cum să le explic eu unora că le zâmbesc din politețe și altora că le zâmbesc din inimă? Cum să le traduc că sunt a mea, dar că mi-ar plăcea să mă facă a lor, fără să mă deposedeze de mine ca femeie. Cum să le desenez că sunt puterică, dar vreau să fiu dominată? Sunt femeie, firește că vreau să fiu dominată. Dar să fie subtil, să zâmbesc atunci când cu prea mult tact și eleganță, conduce el spre ce oricum vrem amândoi. În ce fel să le arăt că sunt calculată, dar că îmi trebuie un strop de nebunie? Că vreau, de aici din fotoliu, să îi văd că luptă, să îi văd că le e frică să mă piardă, chiar dacă nu m-au câștigat. Că vorba aia, bărbații dacă nu fierb, nu sunt buni de nimic. Dar aia copți nu mai fierb, și ăi de fierb, fierb degeaba.

Stau picior peste picior în fotoliu și privesc. Stau în fotoliul așteptării, cu tampla sprijinită în doua degete și cotul pe mâner si privesc bărbații. Ce caraghios! Cei cu care mi-aș petrece vieți așteaptă și ei, iar cei pe care nu i-aș invita niciodată lângă mine își pun piedici unii altora, își taie frânghiile de care stau agățați, se îmbrâncesc să-mi dovedească, se împing să-mi arate, se zbat să câștige. Să câștige ce nu le-aș oferi niciodată. Ce caraghios! De-aș putea, cumva, să iau inconștiența și curajul celor ce n-au simțit gustul amar de femeie încâ și să îl așez în celulele celor ce s-au închis în ei, celor ce din prea multă femeie și-au pus lacăt pe suflet. Nu multe femei, ci multă femeie. Cum să fac să iau învățămintele celor ce au cunoscut femeia și să le așez în cei ce speră naiv că o cunosc? Ce mă fac eu când bărbații își pierd curajul, iar cei ce au curaj nu au ajuns încă bărbați?

N-ar trebui ei să-și dea seama? Nu așa era? Femeia îi cheamă cu degetul și ei vin? Stau picior peste picior, aici în fotoliul așteptării în speranța că or să facă dracului ceva, căci stau cu ele amorțite și parcă nici ca o femeie nu mai pot să stau. Parcă nici ca o femeie nu mai pot să stau de când nici ei ,ca niște barbați, nu mai au curaj să aleagă. Mă mai aplec să iau ceașca de cafea de pe masă, poate doar, doar. Mă mai uit pe sub sprancene arcuite, îmi mai refac machiajul, mai port o conversație, mai sugerez un gând. Ce caraghios! Cei ce aleargă spre mine se urcă unii pe alții, iar cei pentru care mă mișcam mă suspectează de viclenie și rămân să aștepte. Ce frumos ne privim de vis-a-vis, nu? Cei ce pică nu îmi trebuie, iar cei ce îmi trebuie, pică din schemă. Doar ce să fac cu ei? Le sunt femeie, nu pot să le fiu și bărbat. Adică aș putea, că femeia poate mult, dar de ce?

Să fii femeie, să stai picior peste picior și să aștepți să fie bărbați. Ce spectacol caraghios. Nota, vă rog!