Și dacă viața este, de fapt, un bătrân înțelept?
Și dacă viața are, de fapt, un mod înțelept de a-i păsa de noi? Dacă ea stă acolo undeva și privește cum ne pune în situații, tocmai pentru a ne face mai buni? Dacă viața este un bătrân înțelept care ne lasă să ne dăm cu capul de pereți, pentru că, dacă ar veni cu instrucțiuni, nu ar ține nimeni cont de ele? Pentru că dacă ar veni cu instrucțiuni, ne-am comporta ca niște copii răsfățați fără chef de citit.
Dacă viața este un profesor care își învață elevii empiric, iar la sfârșit îi vom mulțumi când am înțeles de ce, așa cum se întâmplă când cel mai rău profesor din facultate s-a dovedit a fi, la final, cel mai bun? Nu cumva tot ce ni se întâmplă sunt doar lecții pentru a învăța să trăim?
Cu chinuri vom merge mereu în suflet și amintiri de priveghi al sentimentelor, cu amintirea lumânării ținute la înmormântarea așteptărilor, cu neputința de a opri din bântuit oameni ce au murit în noi, subit și pe neașteptate. Sufletul nostru va murmura multă vreme o veșnică pomenire a aceluia ce a plecat prea repede, când noi eram în plină trăire și vom participa periodic la pomana repetată a acelei iubiri, pe care oricât de adânc am fi îngropat-o, va rămâne pomenită.
Dar asta ne face oameni, nu? Pierderea. Și din când în când, jelirea ei când nimeni nu ne vede. Asta ne face oameni și asta înseamnă viață, să mergem mai departe zâmbind, pentru că oamenii triști sunt dați la o parte. Asta înseamnă viața, să ascunzi dureri pentru ca la polul opus să te bucuri de împliniri. Să jonglezi cu ele, pentru că de schimbat nu poți, iar uitarea este o păcăleală. Asta înseamnă, să pui flori pe morminte, în timp ce primești flori pentru succese. Iar pentru asta îi mulțumim, știe ea ce face.