Vă amintiți când eram copii și ne doream să creștem? Ce o fi fost în capul nostru?

Când eram mică…

…îmi ascundeam mâinile în mânecile puloverului și le spuneam oamenilor că mi-am pierdut brațele.
…aș fi dat restart de fiecare dată când îmi dădeam seama că voi pierde jocul. Acum deciziile rămân luate și nu te întreabă nimeni dacă vrei să salvezi sau nu modificările făcute.
…dormeam cu toate animalele de pluș pentru ca nu voiam să se supere vreunul, dar nici ele nu se supărau pe mine, aveau cumva capacitatea asta să știe că sunt toți importanți pentru mine, lucru ce rar l-a văzut la oameni…
…aveam un pix din acelea cu 4 culori și încercam să apăs toate capetele deodată…
…turnam suc în pahar și mă prefăceam că beau shoturi…
…încercam să beau laptele cu limba pentru că așa văzusem în Pisicile Aristocrate…
…cea mai grea decizie era să aleg între 101 Dalmațieni și Donald Duck.

…mă ascundeam în spatele ușii așteptând să sperii pe cineva, dar de fiecare dată acel cineva întârzia să apară și ieșeam pentru că trebuia să fac pipi.
…mă prefăceam că dorm pentru ca tata să mă care în brațe până în pat și apoi să mă pupe pe frunte…
…credeam de fiecare dată că luna ne urmărește mașina și îi zâmbeam fericită.
…obișnuiam să urmăresc două picături de ploaie cum coborau în josul geamului și credem că e o cursă. Acum le privesc și cântăresc decizii sau regret amintiri.
… deschideam calculatorul doar pentru Paint sau Mario, acum îl închid noaptea și mă grăbesc să scriu asta să pot să mă întorc din nou la treabă.

…singurii prieteni falși pe care îi aveam erau cei imaginari, iar cel mai bun prieten era Quickly, un iepuroi mov cu o bretea ruptă, căruia habar n-am cum i-am dat numele asta, dar suna drăguț și, deși ponosit, nu am renunțat la el până nu am crescut. Trăiește și azi, și câteodată îmi mai face cu ochiul în nopțile cu insomnie. Acum…mai bine n-aș vorbi despre prieteni..
…îmi plăcea să cânt la duș și încercam să inot în cadă, crezând că sunt sirenă. Când am crescut, multă vreme n-am mers la plajă pentru că nu arătam ca o sirenă. Nu îmi spusese nimeni, mică fiind, că e ok să arăți ca un om.
…fugeam la teme doar când auzeam tocurile mamei pe scări și mă prindea de fiecare dată, căci era monitorul cald. Acum eu le fac, eu le verific și tot eu mă cert.

…îmi doream atât de mult să cresc și să port tocuri, iar acum o fac atât de rar încât parcă nu a meritat prețul.
…în realitate mi-era frică de Moș Crăciun și Moș Nicolae, acum încă mi-e frică de minciuni, iluzii și hainele pe care le îmbracă oamenii.

…rar acceptam ajutor, pentru că eram mare și puteam și singură. Acum nu se mai înghesuie nimeni să te ajute ca atunci și parcă ți se face lehamite să fii mare și să poți mereu singur.

…nu luam pastile când mă ruga mama, numai după ce pleca ea din cameră. Încă mă las rugată cu pastile pentru dureri menstruale și le vreau din mâna omului, dar fără să plece din cameră. Și mi-aș fi dorit tare mult să se fi inventat pastile pentru dezamăgiri și dureri în suflet, le-aș fi luat cu pumnul de ar fi fost.

…și, în fine, rănile din genunchi și din coate se vindecau infinit mai repede decât o inimă frântă, atunci nu aveam o problemă să cad în mod repetat și să fie rană peste rană. Nu aveam o problemă nici să merg cu ele la vedere. Acum fugim de asta ca dracu’ de tămâie și pășim pe lângă fericire de teama de a nu fi răniți.

Vă amintiți când eram copii și găseam fericirea într-o bomboană, o minge și lucruri fără valoare? Când ne dădeam voie să alergăm cu gurile până la urechi, neînfricați, îmbrățișând necunoscutul, murdari și fericiți? Când le spuneam oamenilor adevărul în față fără urmă de remușcare și toată lumea era a noastră? Vă amintiți când iubeam mult și fără frică? Vă amintiți mâinile bunicilor și tot universul ce pornea din ele?

Vă amintiți când eram copii și abia așteptam să creștem? Ce dracului o fi fost în capul nostru?

La mulți ani copilului care a mai rămas în noi, sufletelor noastre care se mai răsfață din când în când să mergă desculțe și să se tăvălească în noroi, chiar dacă tot noi suportăm consecințele apoi.

#andrafarazahar