Andra.Fara.Zahar

Aș pleca…

De m-ai lăsa sa te ating iară, ți-aș scrijeli iubirea toată

cu unghiile-n carne.

Să porți  mereu urma așteptării ce ma seacă. Doare,

dar n-am s-o fac.

N-am să înfig în tine săgeți de suflet chinuit,

n-aș vrea să simți măcar jumate  din ce-a urlat și-a blestemat

în nopți de pernă asfixiate. Stă ghemuit,

nu s-aștepta să fie aruncat tocmai de-un suflet părăsit.

Stă ghemuit. Așa cum l-a învățat

sufletul tău claustrofob.

Aș sfâșia toate câte te opresc să nu simți iară,

aș lua un ciob.

Cu el să tai din loc în loc firele ce-ți leagă viața ta amară.

Sa facă poc

iubirea peste mine. Tu, om de ceara,

tu n-ai simțit că-ți face bine? De ce-ai ales calea ușoară?

De-ar fi să te mai vad o dată, măcar din pură întâmplare,

ți-aș pune o singură întrebare: Tu, om de ceara,

prin venele mele de viață goale, cât ai de gând?

Cât ai de gând sa-mi mai alergi oare?

De ar fi să te ating din nou, ți-aș încrusta descântece în piele,

nu să te am la loc, măcar să-mi iau sufletul din ele.

Din buzele tale călătoare

cu care-l dai  puțin câte puțin , mai departe,

unor alte biete trecătoare.

Dar n-am să fac nimic din toate astea,

le spun acum că ești departe.

De-ar fi să te ating din nou, aș pleca.

Aș pleca urechea s-ascult marea-ntr-o scoică,

pe încheietura mâinii tale.